Poveste cu jucarii

Când aud cuvântul “jucărie’’ îmi zboară mintea imediat la copilărie, la acea perioadă extraordinară a vieţii pe care toţi o traversăm şi după care ne pare rău atunci când ajungem maturi. În acele momente totul dar absolut totul e perfect. Lumea este a noastră. Suntem cu adevărat fericiţi şi nu ne gândim decât la prezent.
Acum îmi aduc aminte de o zi magică trăită de mine atunci când eram mititică. Era o seară de toamnă. Vântul foşnea printre trandafirii din curtea casei mele, câţiva lilieci zburau de colo-colo, luna supraveghea tainic împrejurimile şi steluţele clipeau uimite, privind şi ascultând ce se întâmplă pe pământ.
Mă pregăteam de culcare când deodată, ce să vezi? Toate jucăriile din camera mea au dispărut. Mă întrebam ce se întamplă. Deodată constat cu uimire cum una din ele a prins viaţă. Era o veveriţă frumoasă primită cadou de la o prietenă. Aceasta se apropie de mine şi îmi înmânează două ghinde. Nu erau nişte ghinde obişnuite, pe ele scria „Bilete de călătorie”. Am urmat instrucţiunile veveriţei şi ca printr-o vrajă am căzut în mijlocul unei petreceri. Totul era ca o aură de legendă. Mirosul de levănţică strâns în nişte săculeţe colorate îmi atârnau uşor în inima mea şi mă îndemna să îmi continui aventura.
Jucăriile mele au prins viaţă. Toate păpuşile cu feţe de porţelan erau îmbrăcate în rochiţe de catifea roşie medievală dar care îşi menţineau aceeaşi culoare. M-am apropiat de jucării şi am pătruns în mijlocul petrecerii unde m-am distrat de minune împreună cu ceilalţi.
Am jucat diferite jocuri. Dansul frunzelor arămii ne făcea să simţim bucuria de a trăi pe pământ. La un moment dat ne-am întrebat: “Sunt triste frunzele când cad?”. Nu am găsit niciun răspuns concret decât că ele cad într-un vals continuu, sunt moi, foşnesc a poveste si au toate culorile.
Mi-am continuat distracţia adunând cele mai frumoase momente în trăistuţa cu fericire. Mă simţeam oarecum prizonieră în braţele toamnei cât şi în acel “Tărâm al viselor”. Toată natura era îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar eu şi jucărioarele mele nu ne mai săturam de zbenguială. Dansam, cântam şi ne amuzam.
Timpul s-a scurs foarte repede şi într-o fracţiune de secundă jucăriile s-au transformat în obiecte lipsite de viaţă la locul lor în camera mea. Nu înţelegeam de ce totul s-a terminat aşa de repede. A fost ca un vis, dar care s-a stins ca flacăra unei lumănări.
Tristă îmi aleg de pe cer o stea. Cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. O voi privi în fiecare seară şi îmi voi aduce aminte cu drag de cliple senine şi furtunoase din viaţa mea, şi ştiu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura şi va reveni în amurg.
Am adunat în desaga cu amintiri multe lucruri frumoase în acea seară. Pacea şi împăcarea erau suspendate de pereţii dezgoliţi şi reci ai cutiei de cleştar ce ascundea în adâncuri muzică şi amintiri pictate pe mătase. Am prins-o în braţe şi am adormit pe ritmul şi muzicalitatea notelor până ce gândul meu a zburat nestingherit prin nebulozitatea cerului.
Luna mă privea cu blândeţe, dar nu-mi oferea nicio bucată din ea, pentru că nu era aşa cum mi-a descris-o mama, nu era făcută din brânză pufoasă şi dulce. Am adormit cu gândul la copilărie, la jocurile şi jucăriile ei care au rămas întipărite în paginile aspre ale cărţilor cu poveşti fantastice.


...de Andrada Sahlean