Paradis pierdut...

Pentru câteva clipe totul s-a oprit în jurul meu în timp ce paginile timpului se vor întoarce încet, caruselul cu amintiri îmi va invada mintea şi îmi va arunca săculeţe colorate pline cu povestioare ale copilăriei mele.
Am hotărât să dau la o parte câteva dintre pânzele de păianjen şi să adun ceea ce timpul a risipit cândva. Colecţia de săculeţe se deschide odată cu literele împrăştiate pe foile îngălbenite care, puse cap la cap, îţi dau impresia că totul pare a fi o aventură.
Cu paşi trişti, dar siguri, mă îndrept spre fotografia mea ce-mi şopteşte că aveam doar şase ani. Mai mult decât atât cu uimire-ntr-o primejdie mi-l imginez pe Bau-Bau aşa cum mi l-a descris mama când eram un ţânc, şi încep să-l descopăr printre păpuşile îmbrăcate în rochiţe frumos colorate.
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta candorii şi a inocenţei. Jocurile sunt elementele caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec şi mie personal mi-a oferit şansa prin care am putut descoperi lumea şi totodată minunatele lucruri ce copilăria le poate oferi.
Şi acum îmi aduc aminte ce vacanţe frumoase aveam când eram un copilaş. Iarna, în timp ce fulgii cădeau din cer ca făina la cernut iar pe pământ plapuma albă îşi făcuse loc, eu şi prietenii mei ne dădeam cu sania, ne băteam cu bulgari, făceam oameni de zăpadă şi organizam diferite concursuri şi jocuri care mai de care mai distractive.
Vara, când mingea de aur de pe cerul de un albastru scos parcă din acuarela orelor noastre de desen încălzea cu baghetle ei magice natura, mergeam cu amcii mei la scăldat, la “furat’’ de cireşe de la vecini, jucam prinsa, şotron şi multe altele. Jocurile se ţineau lanţ aşa că nu aveam cum să ne plictisim.
Acum colbul de pe cărţile cu zîne şi Feţi-Frumoşi se îngroaşă în timp ce oceanul imens al adevărului stă nestingherit înaintea mea.
Îmi privesc jucăriile de pluş ce păstează secrete pe care le spusesem odinioară, pe când eram micuţă şi mai făceam câte o boacănă. Mai mult decât un castel plin cu poveşti fantastice aproape incredibile, podul casei în care mă aflu îmi stârneşte curiozitatea de a căuta tot mai adânc printre lucrurile învechite, ce odată îmi ţineau companie şi erau poate, prietenii mei cei mai buni.
Nu vreau să mă opresc de data aceasta decât asupra copilăriei. Pentru mine şi pentru ceilalţi este perioada aceea magică despre care chiar dacă nu ne amintim prea multe, poate doar din poveştile părinţilor, o păstram în suflet şi ne gândim mereu cu plăcere la ea.
Aş vrea să rămân mereu copil! Să alerg desculţă, să construiesc castele de nisip, să fiu alintată, să îmi pun flori la ureche, într-un cuvânt să mă joc. Dar legea firii este ca toţi copiii să devină adulţi, dar unii se plictisesc de copilărie şi se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii.
Copilăria şi jocurile ei sunt considerate singurul paradis pierdut!


...de Andrada Sahlean