Jocurile copilăriei mele

Mă plimb prin oraş, privesc la ceas… Parcă aştept ceva dar, de fapt, nu aştept nimic, poate doar să treacă timpul .
Din spatele meu aud glasuri de copiii care râd, ţipă, cântă. Sunt atât de veseli! Mă îndrept într-acolo şi mă aşez pe o bancă. Îi privesc, jocurile lor îmi aduc aminte de copilăria mea…
Închid ochii şi revăd grădina bunicilor, şi pe mine alergând printre copacii înfloriţi după fluturi. Îmi amintesc cum mă jucam împreună cu prietenele mele cu păpuşile, care întotdeauna ne însoţeau. Le pieptănam, le îmbrăcam, chiar foloseam oja mamei pentru a le vopsi părul, sau unghiile. După ce păpuşile erau aranjate ca nişte prinţese, le puneam în iarbă, să doarmă, în timp ce noi găteam cele mai bune mâncăruri din frunze, iarbă şi pietricele. Apoi, luam iarăşi păpuşile, le hrăneam şi le schimbam hăinuţele, murdare de mâncarea pe care le-o serveam.
Când uitam de păpuşi, ieşeam în grădină şi culegeam flori, din care ne chinuiam să împletim coroniţe. Nu reuşeam niciodată, dar găseam pe cineva care să ne ajute să ne confecţionăm cununile de prinţese.
Seara, înainte de culcare o rugam pe mama să îmi spună aceeaşi poveste, aceea cu „imperiul jocului”, iar mama începea să povestească:
„Odată, demult, atunci când nici strămoşii strămoşilor nu erau născuţi încă, pe o planetă minunată, trăia un moş, cu barba albă lungă de-i ajungea până la genunchi. Toată viaţa sa a admirat minunata planetă. Se plimba de pe un continent pe altul: din savana Africii, unde îşi vizita prietenii lei, până la Polul Sud, unde se întâlnea cu urşii polari. Apoi vizita balenele din ocean, şi tot aşa îşi petrecea timpul de când se ştia. Toate animalele îi erau prietene, dar bătrânul se simţea singur, aşa că a creat nişte omuleţi. Îi plăceau atât de mult, încât nu se sătura să-i privească, dar într-o zi îşi spuse: « oare nu sunt prea trişti oamenii mei? Tot timpul sunt atât de serioşi…», şi aşa se gândi să-i facă mai întâi mici, iar apoi să crească. Dar, cei mici erau prea drăguţi pentru ca bătrânul să-i poată lăsa să fie serioşi. Îi veni ideea de a le crea un imperiu celor mici, dar şi celor mari. Zis şi făcut! Îi spuse „Imperiul jocului”. Era un tărâm minunat, în care, când nu strălucea soarele, cântau stelele, iarna ploua cu fluturi de argint, însă doar copiii puteau vedea toate aceste minuni. Oamenii mari erau prea ocupaţi cu treburile lor, şi nu se puteau bucura de frumuseţea acestui tărâm, de care adeseori uitau.
Ca orice imperiu, şi cel al jocului avea nevoie de un împărat. Se gândi bătrânul, şi se gândi cine ar putea conduce acel tărâm minunat cel mai bine. Încercă să pună ca împărat pe unul dintre cei mai înţelepţi savanţi ai timpului, apoi pe cel mai puternic busnissman, dar nu era bine. Ei nu mai puteau să vadă acel imperiu, deci nu-l puteau conduce, „în plus, nu ar fi corect ca o lume a copiilor să fie condusă de oameni mari”, gândi bătrânul. Apoi luă din fiecare joc al copiilor partea cea mai frumoasă, adăugă prietenie, dragoste şi înţelepciune şi creă un împărat demn să conducă tărâmul fermecat. Îl numi „Joc”, şi îl aşeză într-un castel la poarta imperiului. Ca să nu fie singur, se gândi să-i dea şi o împărăteasă. Luă inocenţă, veselie, joacă, imaginaţie şi creă să o împărăteasă pe care o numi „Copilărie”.
Imperiul acesta era atât de minunat, încât nu pot să îmi imaginez de ce, odată cu trecerea timpului copiii îl părăsesc, şi , de cele mai multe ori nu se întorc niciodată. Poate că nu ştiu că tot ceea trebuie să facă pentru a se întoarce, este doar să-l viziteze pe Împăratul Joc.”
Dintr-o dată aud ceva şi revin în lumea reală:
— Vrei să ne jucăm cu păpuşile? Era o fetiţă adorabilă, cu părul blond prind în două codiţe lungi, şi cu un zâmbet ce făcea orice rugăminte imposibil de refuzat.
— Îmi pare rău, dar nu am o păpuşă.
— Cum să nu ai o păpuşă?! De ce ? spuse ea cu îngrijorare.
— Păi…..(ce puteam spune, de ce nu aveam o păpuşă, deoarece am crescut? Nu aveam o explicaţie pe care să i-o dau…)
— Poţi să te joci cu păpuşa mea. Ne putem juca împreună.
Am acceptat zâmbind şi am început să mă joc împreună cu ea. Timpul însă s-a scurs şi trebuia să ne despărţim, dar nu înainte de a-i promite că voi veni şi mâine să ne jucăm.
Voi merge şi mâine, şi îmi voi lua şi păpuşa cu ochi albaştri şi părul colorat de carioci, pe care , nu ştiu din ce motiv, am aruncat-o în pod.



...de Georgiana Cobzuc