O rămâi, copilărie...

Copilăria, un cuvânt dulce pentru fiecare dintre noi, copilăria prima pagina din cartea vieţii noastre pe care fiecare om o trăieşte .Un basm care nu are început si nici sfârşit ,care poate dura toata viaţa, asta depinzând de copilul din noi.
Nu îmi aduc aminte cum a început copilăria mea, îmi amintesc insa de bunicii mamei mele in casa cărora am crescut si de la care am auzit primele poveşti din viaţa mea. Simţeam cum mă cuprinde vraja poveştilor si plecam in lumea lor trăind fiecare cuvânt si întâmplare pe care o auzeam. Întotdeauna mi-am imaginat cã sunt o zâna sau o prinţesa şi nu doream niciodată sã fiu personajul negativ. Îmi amintesc cu nostalgie de buzunarul cu dulciuri al bunicului meu, dulciuri care nu vor mai avea niciodată gustul pe care l-au avut atunci. Trăiam totul la intensitate maxima in mijlocul păpuşilor mele si jucam mici scenete folosind cuvintele pe care le auzeam la cei mari spre distracţia tuturor. Despre copilăria mea îmi voi aminti cu plăcere toata viata ca si de cuvintele mamei mele care îmi spunea mereu sa profit cat mai mult de aceasta perioada, pentru ca este cea mai scurta si mai frumoasa din viata unui om.
La un moment dat am avut ca partener de joaca pe sora mea mai mică. Atunci îmi imaginam ca eu sunt mama, iar ea este copilul meu. Când pleca mama de acasă o imitam perfect in tot ceea ce făcea in privinţa surioarei mele. Acest lucru îmi făcea o plăcere deosebita, iar in momentul in care mama se întorcea deveneam din nou copil.
In familia noastră am fost tot timpul înconjuraţi de caţei, pisici si alte animale de care am fost învăţate sa avem grija si pe care noi le-am iubit si le iubim foarte mult. Am găsit in fiecare animal prietenul perfect de joaca. Ii plimbam pe dealurile verzi si pline de flori înmiresmate, ascunzându-ne in iarba înalta si lăsându-i sa ne găsească ,trăind bucuria regăsirii alături de ei. Iarna alergau după săniile noastre si ne încălzeau mâinile îngheţate in blăniţa lor calda.
Simt si acum mirosul gogoşilor bunicii mele in zilele friguroase de iarna când intram in casă pline de zăpada. Bunica ne certa blajin, apoi ne punea farfuria cu gogoşi pe masa, iar noi povesteam cu rândul aventurile pe care le trăisem la săniuş.
Îmi amintesc de focul care trosnea vesel in sobă desenând in întunericul camerei, pe pereţi căpcăuni si zmei care se luptau intre ei, adevărate scene de poveste plăzmuite de mintea noastră de copil. Ne ascundeam înfricoşate sub plapuma călduroasa care ne adormea imediat.
Un personaj principal al copilăriei mele a fost Moş Crăciun. Un adevărat miracol in jurul căruia ani la rând făuream povesti. Tot ceea ce făceam in timpul anului era pentru Moş Crăciun, care la sfârşit avea sa-mi compenseze cuminţenia si faptele bune. El era cel care mă urmarea in fiecare seara pe geam, iar eu eram foarte cuminte si ascultătoare numai cu gândul la sacul plin de cadouri de la sfârşitul anului. Moş Crăciun era prietenul meu căruia ii scriam an de an. Scriam liste cu tot felul de jucării care îmi treceau prin cap, acestea fiind destul de lungi. In seara de Crăciun, după ce veneam de la colindat , găseam sub bradul frumos împodobit o cutie de cadou. Dintre toate jucăriile pe care i le ceream, primeam doar o păpuşă si un răspuns de la Moşul cum ca mai sunt si alţi copii care trebuie sa primească daruri. Spre deosebire de păpuşile pe care le primeam in timpul anului aceea era speciala, deoarece era de la Moşul si întotdeauna era îmbrăcata ca prinţesele din poveştile bunicului meu.
Timpul a trecut repede la fel ca si începuturile copilăriei mele si multe lucruri s-au schimbat. Am cunoscut tristeţea atunci când bunicul meu, cel care îmi spunea povesti a plecat si nu s-a mai întors. Nu înţelegeam de ce şi cum de se putea întâmpla aşa ceva; apoi am aflat ca Moş Crăciun nu exista. Am întrebat–o indignata pe mama ce înseamnă toate acestea, iar mama mi-a răspuns ca sunt lucruri fireşti si ca eu de fapt crescusem.
Imi doresc sa fi rămas copilul care eram odată, dar timpul si viata nu îmi permit. Trebuie sa merg mai departe pe drumul vieţii. Acum am responsabilităţi si vad lucrurile altfel. Chiar si acum mă mai joc cu sora mea, dar este doar o distracţie, nu mai este lumea minunata in care am trăit cândva. Imi vin in minte versurile poetului Mihai Eminescu, din poezia O ramai…in care mă regăsesc atât de bine:

„Astăzi chiar de m-as întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”


...de Oana Nastase