Comoara mea cu jucării

E ziua mea! Îndată se apropie ora când invitaţii vor începe să apară.Aud poarta. Mă duc repede la geamul din camera părinţilor şi trag o privire pe după perdea, să nu mă zărească nimeni! Nu văd nimic! Nu renunţ! Merg în grabă la fereastra camerei mele.”Ei sunt! Au venit! Mă duc să-i întâmpin!“ Înainte să plec, privesc la dulapul meu, pe care sunt aşezate numeroasele mele jucării. Se uită la mine. Parcă mi-ar spune să stau să mă joc cu ele. Le zic: “Mă voi întoarce! Vă promit, dar acum mă aşteaptă invitaţii. Trebuie să merg.!” Privindu-mi cu tristeţe micile mele comori aud un ciocănit la uşă. Tresar şi mă grăbesc să deschid. “La mulţi ani! La mulţi ani!”, acestea erau cuvintele rostite de toţi prietenii mei. După ce m-au felicitat şi mi-au oferit cadourile, a început petrecerea. Unul dintre invitaţi strigă : “Desfă cadourile!” Luând fiecare pungă în parte, găseam printre nenumăratele dulciuri şi câte o jucărie de pluş.”Astea pot fi adăugate la comoara mea de pret!” Darul cel mare, oferit de parinţii mei era ascuns sub un cerşaf alb, pe care stătea o fonda roşie. Mă apropii de el, mă uit şi întreb: “Ce este acolo?” Nu mi se dă nici un răspuns. Mă aplec şi dau la o parte “pelerina” cu care se învelea cadoul. “Un computer!”(toţi in cor). Dintr-o dată am uitat de petrecere şi vroiam numaidecât să mă joc cu el. Mi-am continuat însa distractia, cu toate că eram cu gândul numai la calculator. Parcă mă chemă spunându-mi : “Hai, vino să facem cunostinţă!” A venit seara iar invitaţii au început să plece, rând pe rând, pâna am rămas doar eu. Seara aceea nu mai aveam chef de nimic. Eram prea obosită să mă mai uit o dată la ele, asa că am mers la culcare. M-am trezit de dimineaţă. Eram nerăbdătoare să iau ursuleţii de pluş şi să-i alătur celorlalţi pentru a se împrietenii. “Voi încerca să le fac un loc şi acestora. Poate pe bibliotecă ar fi o idee! Mda, cred că este bine.!” Însă nu asta era bucuria mea cea mare, ci computerul mult aşteptat. Am început să-mi petrec tot mai mult timp în faţa lui. Jucăriile mele au început să fie geloase, însă eu nu le băgam în seama. Ele tot îmi distrăgeau atenţia de la jocurile care păreau plictisitoare, încercând să mă atragă înapoi la ele. Însă nimic, până când s-a stricat din cauza furtunii. Am inceput să plâng, aruncându-mi faţa plina de lacrimi in pernă, gândindu-mă cu cine mă voi mai juca de acum. Mi-am adus aminte că mi-a rămas totuşi ceva : “Comoara cu jucării”. Am ridicat capul şi mi-am îndreptat privirea spre ea. Acestea insă nu mă băgau în seamă. Am încercat să vorbesc cu ele, dar nu îmi dădeau nici un raspuns.
- De ce nu vorbiţi cu mine? Mă lăsaţi să vorbesc singură? Nu vreţi să ne jucăm împreună ca şi înainte?
- Nu!
- De ce vă purtaţi aşa? Ce v-am făcut?
- Păi asta şi este, că nu ne-ai făcut nimic.
- Şi atunci?
- Nu tu ne-ai promis că o să te joci cu noi?
- Câââââd?
- Aaaaaa … deci nu îţi aminteşti…. hmmmm …
- Vaaaai … am uitat complet!
- Păi da! Numai computerul este de vină!
- Îmi pare sincer rău! Nu am vrut! Mă puteţi ierta?
- Da! Dar dacă promiţi că o să te joci cu noi! Promiţi?
- Promit!
- Sigur?
-Sigur!
- Atunci … hai la joacă!
- Hai!
De atunci nu mi-am mai neglijat niciodată comoara mea cu jucării. Ea va rămâne mereu in inima mea, chiar dacă anii ma vor îmbătrânii. O voi privi cu multă tandreţe în suflet, deoarece îmi va aduce aminte de copilărie.


...de Simona Boca