Novicii în ale fotografiei de la Colegiul "Alexandru cel Bun" din Gura Humorului vă invită să vedeți ce stiu a face, marți, 10 martie 2009, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina, unde, la ora 16, va avea loc vernisajul expozitiei egouri.
joi, 5 martie 2009
vineri, 3 octombrie 2008
Versuri albe
Sfidez în continuare rima falsă
Şi nu mă-ndur să scriu un alt cuvânt.
Abia când veţi păşi pe-al meu mormânt
Veţi şti să-mi observaţi zâmbirea ştearsă.
Sfidez poemul fără ritm şi tropot,
Cuvinte seci şi litere-ncurcate
Sfidez şi sensurile-amestecate
Când voi muri veţi trage-un pumn în clopot.
Creaţi ! Sau vă e teamă de schimbare?
Pe cine roade-n suflet o chemare
De-aici, de dincolo sau de niciunde?
Mă întreb pe unde merg şi unde
Dar nu am glas, nici suflet, nici iubire
Mă plimb, visez şi sufăr în neştire.
...de Andrada Sahlean
Şi nu mă-ndur să scriu un alt cuvânt.
Abia când veţi păşi pe-al meu mormânt
Veţi şti să-mi observaţi zâmbirea ştearsă.
Sfidez poemul fără ritm şi tropot,
Cuvinte seci şi litere-ncurcate
Sfidez şi sensurile-amestecate
Când voi muri veţi trage-un pumn în clopot.
Creaţi ! Sau vă e teamă de schimbare?
Pe cine roade-n suflet o chemare
De-aici, de dincolo sau de niciunde?
Mă întreb pe unde merg şi unde
Dar nu am glas, nici suflet, nici iubire
Mă plimb, visez şi sufăr în neştire.
...de Andrada Sahlean
Puncte de suspensie...
Eu sunt un semn de mirare
Chiar deasupra cuvintelor
Prin care tu
Strigi nemărginirile pe nume…
Tu eşti linia de dialog
Prin care începe
Tăcerea mea sfântă,
Poate prea gălăgioasă uneori...
Noi...suntem puncte de suspensie,
Aruncate drept zaruri
În urma unei singure priviri.
...de Andrada Sahlean
Chiar deasupra cuvintelor
Prin care tu
Strigi nemărginirile pe nume…
Tu eşti linia de dialog
Prin care începe
Tăcerea mea sfântă,
Poate prea gălăgioasă uneori...
Noi...suntem puncte de suspensie,
Aruncate drept zaruri
În urma unei singure priviri.
...de Andrada Sahlean
Iluzii
Scriam un vers şi îl ştergeam cu lacrimi
De o manie nejustificată.
Privesc cu inima îndurerată
Cum punctul se desparte-n două inimi.
O literă se prinde-n amănunte,
Pătând pe spate foaia-ngălbenită.
Mă-nchin în faţa ei, par îmbătrânită
De-atâtea riduri încruntate-n frunte,
Dar nu-nţeleg de ce mai scriu eu versuri,
Când sunt doar eu, lovită şi-mpietrită
Ţinând în mână ceaşca de durere.
Îndrept privirea tot pictând pe versuri
Spre calea suferinţei .....pustiită.....
Mă amăgesc. Cu propria-mi putere!
...de Andrada Sahlean
De o manie nejustificată.
Privesc cu inima îndurerată
Cum punctul se desparte-n două inimi.
O literă se prinde-n amănunte,
Pătând pe spate foaia-ngălbenită.
Mă-nchin în faţa ei, par îmbătrânită
De-atâtea riduri încruntate-n frunte,
Dar nu-nţeleg de ce mai scriu eu versuri,
Când sunt doar eu, lovită şi-mpietrită
Ţinând în mână ceaşca de durere.
Îndrept privirea tot pictând pe versuri
Spre calea suferinţei .....pustiită.....
Mă amăgesc. Cu propria-mi putere!
...de Andrada Sahlean
marți, 30 septembrie 2008
Undeva, candva...
1 mai 2024. Mă trezesc brusc când aud uşa de la intrare închizându-se. În sfârşit! Soţul meu nu mai ieşise din podul casei de mult timp. Vine doar la masă şi pleacă din nou, ziua şi noaptea şi-o petrece acolo. De vreo două luni totul s-a schimbat, nu vrea să-mi spuna ce se intâmplă, nici ce face atâta timp acolo…
Săptămâna trecută am auzit un zgomot ciudat şi am îndrăznit pentru prima oară să deschid uşa de la pod, însă, când m-a văzut, s-a supărat groaznic şi mi-a interzis să mai trec pe acolo.
În dimineaţa asta sunt mai hotărâtă ca niciodată să dezleg misterul. Îmi iau inima în dinţi şi urc uşor scările ce îmi scârţâie sub picioare. Deschis încet uşa şi dau peste o grămadă de vechituri. Printre acestea mi-a atras atenţia o maşinărie ciudată. Mă întreb în sinea mea dacă asta îmi ascundea şi de ce o făcea? Oare ce întrebuinţare are?
Este concepută dintr-un fel de scaun şi o multitudine de butoare. 1.05.1786? ce or fi toate aceste numere? Încerc să descifrez…însă fără succes. Deodată aud un zgomot…mă întorc brusc şi mişc fără să vreau o manetă. O lumină puternică îmi inundă privirea şi gata…
Mă trezesc deodată în mijlocul unei străduţe înguste. Pe lângă mine trec doamne elegante însoţite de cavaleri cu haine de epocă şi mă privesc cu dispreţ, probabil din cauza îmbrăcăminţii mele. Oare ce caut aici? Şi unde e acel “aici”?
Mă ridic de jos şi în faţă mea apare o clădire imensă şi un afiş: “Nunta lui Figaro”- Wolfgang Amadeus Mozart. Intru în încăperea respectivă şi rămân uluită. O sală plină…plină de spectatori şi pe scenă baletul. O femeie in hainele servitoarei ei asculta vorbele de iubire ale soţului său. În faţa scenei orchestra, iar cel care coordona totul, dirijorul, însuşi Wolfgang Amadeus Mozart. Nu îmi vine să cred…Acea persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, încântat de ceea ce făcea era chiar Mozart! Este nemaipomenit! E înzestrat cu har de la Dumnezeu, impresionându-i pe toţi prin talentul său. Răsuna o muzică minunată ce umplea întreaga sală şi oferea tuturor spectatorilor revelaţia.
Deodată văd aceeaşi lumină şi aud vocea soţului meu: “De ce? De ce nu m-ai ascultat?”
Atunci am înţeles: pe 1 mai 1786 la Burgthater, Viena se desfăşura speclacolul cu opera “Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart. Şi eu am fost acolo…
...de Alina Jitari
Săptămâna trecută am auzit un zgomot ciudat şi am îndrăznit pentru prima oară să deschid uşa de la pod, însă, când m-a văzut, s-a supărat groaznic şi mi-a interzis să mai trec pe acolo.
În dimineaţa asta sunt mai hotărâtă ca niciodată să dezleg misterul. Îmi iau inima în dinţi şi urc uşor scările ce îmi scârţâie sub picioare. Deschis încet uşa şi dau peste o grămadă de vechituri. Printre acestea mi-a atras atenţia o maşinărie ciudată. Mă întreb în sinea mea dacă asta îmi ascundea şi de ce o făcea? Oare ce întrebuinţare are?
Este concepută dintr-un fel de scaun şi o multitudine de butoare. 1.05.1786? ce or fi toate aceste numere? Încerc să descifrez…însă fără succes. Deodată aud un zgomot…mă întorc brusc şi mişc fără să vreau o manetă. O lumină puternică îmi inundă privirea şi gata…
Mă trezesc deodată în mijlocul unei străduţe înguste. Pe lângă mine trec doamne elegante însoţite de cavaleri cu haine de epocă şi mă privesc cu dispreţ, probabil din cauza îmbrăcăminţii mele. Oare ce caut aici? Şi unde e acel “aici”?
Mă ridic de jos şi în faţă mea apare o clădire imensă şi un afiş: “Nunta lui Figaro”- Wolfgang Amadeus Mozart. Intru în încăperea respectivă şi rămân uluită. O sală plină…plină de spectatori şi pe scenă baletul. O femeie in hainele servitoarei ei asculta vorbele de iubire ale soţului său. În faţa scenei orchestra, iar cel care coordona totul, dirijorul, însuşi Wolfgang Amadeus Mozart. Nu îmi vine să cred…Acea persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, încântat de ceea ce făcea era chiar Mozart! Este nemaipomenit! E înzestrat cu har de la Dumnezeu, impresionându-i pe toţi prin talentul său. Răsuna o muzică minunată ce umplea întreaga sală şi oferea tuturor spectatorilor revelaţia.
Deodată văd aceeaşi lumină şi aud vocea soţului meu: “De ce? De ce nu m-ai ascultat?”
Atunci am înţeles: pe 1 mai 1786 la Burgthater, Viena se desfăşura speclacolul cu opera “Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart. Şi eu am fost acolo…
...de Alina Jitari
Poveste cu jucarii
Când aud cuvântul “jucărie’’ îmi zboară mintea imediat la copilărie, la acea perioadă extraordinară a vieţii pe care toţi o traversăm şi după care ne pare rău atunci când ajungem maturi. În acele momente totul dar absolut totul e perfect. Lumea este a noastră. Suntem cu adevărat fericiţi şi nu ne gândim decât la prezent.
Acum îmi aduc aminte de o zi magică trăită de mine atunci când eram mititică. Era o seară de toamnă. Vântul foşnea printre trandafirii din curtea casei mele, câţiva lilieci zburau de colo-colo, luna supraveghea tainic împrejurimile şi steluţele clipeau uimite, privind şi ascultând ce se întâmplă pe pământ.
Mă pregăteam de culcare când deodată, ce să vezi? Toate jucăriile din camera mea au dispărut. Mă întrebam ce se întamplă. Deodată constat cu uimire cum una din ele a prins viaţă. Era o veveriţă frumoasă primită cadou de la o prietenă. Aceasta se apropie de mine şi îmi înmânează două ghinde. Nu erau nişte ghinde obişnuite, pe ele scria „Bilete de călătorie”. Am urmat instrucţiunile veveriţei şi ca printr-o vrajă am căzut în mijlocul unei petreceri. Totul era ca o aură de legendă. Mirosul de levănţică strâns în nişte săculeţe colorate îmi atârnau uşor în inima mea şi mă îndemna să îmi continui aventura.
Jucăriile mele au prins viaţă. Toate păpuşile cu feţe de porţelan erau îmbrăcate în rochiţe de catifea roşie medievală dar care îşi menţineau aceeaşi culoare. M-am apropiat de jucării şi am pătruns în mijlocul petrecerii unde m-am distrat de minune împreună cu ceilalţi.
Am jucat diferite jocuri. Dansul frunzelor arămii ne făcea să simţim bucuria de a trăi pe pământ. La un moment dat ne-am întrebat: “Sunt triste frunzele când cad?”. Nu am găsit niciun răspuns concret decât că ele cad într-un vals continuu, sunt moi, foşnesc a poveste si au toate culorile.
Mi-am continuat distracţia adunând cele mai frumoase momente în trăistuţa cu fericire. Mă simţeam oarecum prizonieră în braţele toamnei cât şi în acel “Tărâm al viselor”. Toată natura era îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar eu şi jucărioarele mele nu ne mai săturam de zbenguială. Dansam, cântam şi ne amuzam.
Timpul s-a scurs foarte repede şi într-o fracţiune de secundă jucăriile s-au transformat în obiecte lipsite de viaţă la locul lor în camera mea. Nu înţelegeam de ce totul s-a terminat aşa de repede. A fost ca un vis, dar care s-a stins ca flacăra unei lumănări.
Tristă îmi aleg de pe cer o stea. Cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. O voi privi în fiecare seară şi îmi voi aduce aminte cu drag de cliple senine şi furtunoase din viaţa mea, şi ştiu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura şi va reveni în amurg.
Am adunat în desaga cu amintiri multe lucruri frumoase în acea seară. Pacea şi împăcarea erau suspendate de pereţii dezgoliţi şi reci ai cutiei de cleştar ce ascundea în adâncuri muzică şi amintiri pictate pe mătase. Am prins-o în braţe şi am adormit pe ritmul şi muzicalitatea notelor până ce gândul meu a zburat nestingherit prin nebulozitatea cerului.
Luna mă privea cu blândeţe, dar nu-mi oferea nicio bucată din ea, pentru că nu era aşa cum mi-a descris-o mama, nu era făcută din brânză pufoasă şi dulce. Am adormit cu gândul la copilărie, la jocurile şi jucăriile ei care au rămas întipărite în paginile aspre ale cărţilor cu poveşti fantastice.
...de Andrada Sahlean
Acum îmi aduc aminte de o zi magică trăită de mine atunci când eram mititică. Era o seară de toamnă. Vântul foşnea printre trandafirii din curtea casei mele, câţiva lilieci zburau de colo-colo, luna supraveghea tainic împrejurimile şi steluţele clipeau uimite, privind şi ascultând ce se întâmplă pe pământ.
Mă pregăteam de culcare când deodată, ce să vezi? Toate jucăriile din camera mea au dispărut. Mă întrebam ce se întamplă. Deodată constat cu uimire cum una din ele a prins viaţă. Era o veveriţă frumoasă primită cadou de la o prietenă. Aceasta se apropie de mine şi îmi înmânează două ghinde. Nu erau nişte ghinde obişnuite, pe ele scria „Bilete de călătorie”. Am urmat instrucţiunile veveriţei şi ca printr-o vrajă am căzut în mijlocul unei petreceri. Totul era ca o aură de legendă. Mirosul de levănţică strâns în nişte săculeţe colorate îmi atârnau uşor în inima mea şi mă îndemna să îmi continui aventura.
Jucăriile mele au prins viaţă. Toate păpuşile cu feţe de porţelan erau îmbrăcate în rochiţe de catifea roşie medievală dar care îşi menţineau aceeaşi culoare. M-am apropiat de jucării şi am pătruns în mijlocul petrecerii unde m-am distrat de minune împreună cu ceilalţi.
Am jucat diferite jocuri. Dansul frunzelor arămii ne făcea să simţim bucuria de a trăi pe pământ. La un moment dat ne-am întrebat: “Sunt triste frunzele când cad?”. Nu am găsit niciun răspuns concret decât că ele cad într-un vals continuu, sunt moi, foşnesc a poveste si au toate culorile.
Mi-am continuat distracţia adunând cele mai frumoase momente în trăistuţa cu fericire. Mă simţeam oarecum prizonieră în braţele toamnei cât şi în acel “Tărâm al viselor”. Toată natura era îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar eu şi jucărioarele mele nu ne mai săturam de zbenguială. Dansam, cântam şi ne amuzam.
Timpul s-a scurs foarte repede şi într-o fracţiune de secundă jucăriile s-au transformat în obiecte lipsite de viaţă la locul lor în camera mea. Nu înţelegeam de ce totul s-a terminat aşa de repede. A fost ca un vis, dar care s-a stins ca flacăra unei lumănări.
Tristă îmi aleg de pe cer o stea. Cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. O voi privi în fiecare seară şi îmi voi aduce aminte cu drag de cliple senine şi furtunoase din viaţa mea, şi ştiu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura şi va reveni în amurg.
Am adunat în desaga cu amintiri multe lucruri frumoase în acea seară. Pacea şi împăcarea erau suspendate de pereţii dezgoliţi şi reci ai cutiei de cleştar ce ascundea în adâncuri muzică şi amintiri pictate pe mătase. Am prins-o în braţe şi am adormit pe ritmul şi muzicalitatea notelor până ce gândul meu a zburat nestingherit prin nebulozitatea cerului.
Luna mă privea cu blândeţe, dar nu-mi oferea nicio bucată din ea, pentru că nu era aşa cum mi-a descris-o mama, nu era făcută din brânză pufoasă şi dulce. Am adormit cu gândul la copilărie, la jocurile şi jucăriile ei care au rămas întipărite în paginile aspre ale cărţilor cu poveşti fantastice.
...de Andrada Sahlean
Poveste cu jucării
Toţi copiii au plecat. Grădiniţa goală este cufundată într-o linişte adâncă.
Lângă geamul acoperit cu perdele colorate, printre care atârnă fluturi coloraţi şi albinuţe, zace raftul din lemn, zgâriat şi mâzgălit de creioane colorate unde domneşte dezordinea.
Ursuleţul cafeniu atârnă cu un picior înafară, cartea de poveşti stă îndoită sub el, iar cutia roşie cu creioane colorate e iarăşi răsturnată.
Totul arată ca după terminarea unui război aprig. Copiii nu se deranjează niciodată să strângă jucăriile, dar, ca prin minune, ele sunt în fiecare zi din nou la locul lor.
O rază de lună pătrunde în clasa dezordonată. Mângâie mai întâi ursuleţul cel cafeniu, apoi trece peste cartea de poveşti, peste cutia cu creioane, peste păpuşi, peste maşinuţe…
Ursuleţul deschide căscând somnoros ochii:
— Trebuie să ne aşezăm la locurile noastre, din nou! Mormăie ursuleţul supărat
Din raft se aud suspine. Cartea de poveşti, îndoită şi ruptă, se ridică uşor şi se uită după locul unde ar trebui să fie. Cutia de creioane îşi aşează la loc capacul rupt spunând:
— M-am săturat de copiii ăştia dezordonaţi! Nu ne preţuiesc deloc. Mi-au rupt capacul, îmi împrăştie culorile, niciodată nu mă pun la locul meu. Of! Nici nu mai ştiu unde sunt…
— Aşa e, intervine cartea de poveşti, paginile mele sunt rupte şi mâzgălite. Copiii nu mă mai iubesc şi mă aruncă pe jos, sau într-un raft prăfuit, nici nu îmi mai amintesc de când nu am mai fost deschisă!
— Pe mine, zice ursuleţul, mă dor lăbuţele, toată ziua au tras de mine, parcă nu ar şti că şi pe mine mă doare, ca şi pe ei. Aş vrea…aş vrea să fiu din nou îngrijit, şi mângâiat, şi…. Aş vrea să mi se spună poveşti, şi…..să mă hrănească, mâncarea copiilor e foaaarte delicioasă!
— Ursule! Lasă mâncarea!
— Bine, bine…dar tot gustoasă e !
— Trebuie să facem ceva, spuse cartea de poveşti.
— Să mergem înapoi la magazinul de jucării! Ce frumos era acolo, toţi copiii se uitau la noi şi voiau să ne ia cu ei.
— Cutia de culori are dreptate! Acolo vom găsi copii care să aibă grijă de noi, şi…să ne hrănească…
— Ursule!
— Bine.. dar îmi vor spune poveşti, şi îmi vor cânta!
— Să mergem înapoi la magazin!
Zis şi făcut! Maşinuţele au început să care cuburile, care se aşezau sub formă de scări. Ursul deschise geamul şi jucăriile au pornit una câte una spre magazin, curioase şi pline de veselie.
Au avut ceva probleme cu maşinile adevărate, şi cu Spike, câinele de la colţul străzii, care nu era la fel de prietenos ca şi căţeluşii de pluş. Însă nimic nu i-a putut opri să ajungă în locul mult visat: magazinul de jucării.
Ajunşi acolo, şi-au lipit nasul de geamul din sticlă privind la toate acele jucării frumoase:
— Ce frumos este aici!
— Ce rafturi frumoase!
— Si ce garaj….
Una câte una, jucăriile au intrat în magazin şi priveau la zecile de rafturi cu jucării, frumos aşezate, şi la balerinele din cutiuţele acelea, ce dansau asemenea unor lebede.
— Ce căutaţi aici? Întrebă vânzătorul amabil.
— Păi…noi…ăăă…ştiţi…ăăă…
— Ce s-a întâmplat?
— Noi am venit înapoi, nu mai vrem să stăm la grădiniţă, copiii nu au grijă de noi.
— Dar dacă voi rămâneţi, copii cuce se vor juca?
— Ei nu merită jucării, nu se poartă frumos cu ele!
— Bine, puteţi rămâne.
— Mulţumim!!!
Şi aşa, fiecare jucărie se grăbi să se aşeze la locul ei, înainte de răsăritul soarelui, care nu întârzie să apară şi să adoarmă jucăriile.
Ca în fiecare dimineaţă, copiii mergeau veseli spre grădiniţă, trecând pe lângă magazinul de jucării, după care priveau îndelung până mama îi atenţiona că trebuie să se grăbească, doar nu vor să întârzie.
Copiii au sosit unul câte unul, şi mare le fu mirarea când văzură că jucăriile nu sunt la locul lor. Au început să caute: pe masă, sub masă, pe dulap, în dulap, sub raft, chiar şi pe hol şi în sala de mese, dar jucăriile ia-le de unde nu-s. tot ce au găsit a fost un bileţel pe care scria:
„Vrem copii mai cuminţi care să aibă grijă de noi. Am pleca înapoi la magazin!
Jucăriile”
— Ce facem acum? Se întrebau copiii între ei.
— Vreţi să mergem să le rugăm pe jucării să se întoarcă? Propuse d-na educatoare.
— Daaaa!
— Atunci să mergem.
……………………………………………………………………………………….
— Bună ziua!
— Bună ziua copii. Căutaţi ceva anume?
— Noi…..jucăriile noastre…..au plecat, şi… le vrem înapoi.
— Dar jucăriile vor să vină înapoi?
— Nu ştim…
— Dar, poate dacă vă pare rău, şi de acum o să le trataţi cum se cuvine….
— Ne pare rău! Promitem că o să avem grijă de ele!
— Cred că acum jucăriile ar vrea să se întoarcă. Puteţi să le luaţi.
— Mulţumim!!!
…Ziua a trecut, iar noaptea nu a întârziat să apară. Luna trece din nou cu razele sale peste jucării, trezindu-le la viaţă. Din raftul de jucării, acum aranjat cât se poate de bine se aude o voce groasă ca de urs:
— Ce bine e să fim din nou îngrijiţi!
...de Georgiana Cobzuc
Lângă geamul acoperit cu perdele colorate, printre care atârnă fluturi coloraţi şi albinuţe, zace raftul din lemn, zgâriat şi mâzgălit de creioane colorate unde domneşte dezordinea.
Ursuleţul cafeniu atârnă cu un picior înafară, cartea de poveşti stă îndoită sub el, iar cutia roşie cu creioane colorate e iarăşi răsturnată.
Totul arată ca după terminarea unui război aprig. Copiii nu se deranjează niciodată să strângă jucăriile, dar, ca prin minune, ele sunt în fiecare zi din nou la locul lor.
O rază de lună pătrunde în clasa dezordonată. Mângâie mai întâi ursuleţul cel cafeniu, apoi trece peste cartea de poveşti, peste cutia cu creioane, peste păpuşi, peste maşinuţe…
Ursuleţul deschide căscând somnoros ochii:
— Trebuie să ne aşezăm la locurile noastre, din nou! Mormăie ursuleţul supărat
Din raft se aud suspine. Cartea de poveşti, îndoită şi ruptă, se ridică uşor şi se uită după locul unde ar trebui să fie. Cutia de creioane îşi aşează la loc capacul rupt spunând:
— M-am săturat de copiii ăştia dezordonaţi! Nu ne preţuiesc deloc. Mi-au rupt capacul, îmi împrăştie culorile, niciodată nu mă pun la locul meu. Of! Nici nu mai ştiu unde sunt…
— Aşa e, intervine cartea de poveşti, paginile mele sunt rupte şi mâzgălite. Copiii nu mă mai iubesc şi mă aruncă pe jos, sau într-un raft prăfuit, nici nu îmi mai amintesc de când nu am mai fost deschisă!
— Pe mine, zice ursuleţul, mă dor lăbuţele, toată ziua au tras de mine, parcă nu ar şti că şi pe mine mă doare, ca şi pe ei. Aş vrea…aş vrea să fiu din nou îngrijit, şi mângâiat, şi…. Aş vrea să mi se spună poveşti, şi…..să mă hrănească, mâncarea copiilor e foaaarte delicioasă!
— Ursule! Lasă mâncarea!
— Bine, bine…dar tot gustoasă e !
— Trebuie să facem ceva, spuse cartea de poveşti.
— Să mergem înapoi la magazinul de jucării! Ce frumos era acolo, toţi copiii se uitau la noi şi voiau să ne ia cu ei.
— Cutia de culori are dreptate! Acolo vom găsi copii care să aibă grijă de noi, şi…să ne hrănească…
— Ursule!
— Bine.. dar îmi vor spune poveşti, şi îmi vor cânta!
— Să mergem înapoi la magazin!
Zis şi făcut! Maşinuţele au început să care cuburile, care se aşezau sub formă de scări. Ursul deschise geamul şi jucăriile au pornit una câte una spre magazin, curioase şi pline de veselie.
Au avut ceva probleme cu maşinile adevărate, şi cu Spike, câinele de la colţul străzii, care nu era la fel de prietenos ca şi căţeluşii de pluş. Însă nimic nu i-a putut opri să ajungă în locul mult visat: magazinul de jucării.
Ajunşi acolo, şi-au lipit nasul de geamul din sticlă privind la toate acele jucării frumoase:
— Ce frumos este aici!
— Ce rafturi frumoase!
— Si ce garaj….
Una câte una, jucăriile au intrat în magazin şi priveau la zecile de rafturi cu jucării, frumos aşezate, şi la balerinele din cutiuţele acelea, ce dansau asemenea unor lebede.
— Ce căutaţi aici? Întrebă vânzătorul amabil.
— Păi…noi…ăăă…ştiţi…ăăă…
— Ce s-a întâmplat?
— Noi am venit înapoi, nu mai vrem să stăm la grădiniţă, copiii nu au grijă de noi.
— Dar dacă voi rămâneţi, copii cuce se vor juca?
— Ei nu merită jucării, nu se poartă frumos cu ele!
— Bine, puteţi rămâne.
— Mulţumim!!!
Şi aşa, fiecare jucărie se grăbi să se aşeze la locul ei, înainte de răsăritul soarelui, care nu întârzie să apară şi să adoarmă jucăriile.
Ca în fiecare dimineaţă, copiii mergeau veseli spre grădiniţă, trecând pe lângă magazinul de jucării, după care priveau îndelung până mama îi atenţiona că trebuie să se grăbească, doar nu vor să întârzie.
Copiii au sosit unul câte unul, şi mare le fu mirarea când văzură că jucăriile nu sunt la locul lor. Au început să caute: pe masă, sub masă, pe dulap, în dulap, sub raft, chiar şi pe hol şi în sala de mese, dar jucăriile ia-le de unde nu-s. tot ce au găsit a fost un bileţel pe care scria:
„Vrem copii mai cuminţi care să aibă grijă de noi. Am pleca înapoi la magazin!
Jucăriile”
— Ce facem acum? Se întrebau copiii între ei.
— Vreţi să mergem să le rugăm pe jucării să se întoarcă? Propuse d-na educatoare.
— Daaaa!
— Atunci să mergem.
……………………………………………………………………………………….
— Bună ziua!
— Bună ziua copii. Căutaţi ceva anume?
— Noi…..jucăriile noastre…..au plecat, şi… le vrem înapoi.
— Dar jucăriile vor să vină înapoi?
— Nu ştim…
— Dar, poate dacă vă pare rău, şi de acum o să le trataţi cum se cuvine….
— Ne pare rău! Promitem că o să avem grijă de ele!
— Cred că acum jucăriile ar vrea să se întoarcă. Puteţi să le luaţi.
— Mulţumim!!!
…Ziua a trecut, iar noaptea nu a întârziat să apară. Luna trece din nou cu razele sale peste jucării, trezindu-le la viaţă. Din raftul de jucării, acum aranjat cât se poate de bine se aude o voce groasă ca de urs:
— Ce bine e să fim din nou îngrijiţi!
...de Georgiana Cobzuc
Abonați-vă la:
Postări (Atom)