1 mai 2024. Mă trezesc brusc când aud uşa de la intrare închizându-se. În sfârşit! Soţul meu nu mai ieşise din podul casei de mult timp. Vine doar la masă şi pleacă din nou, ziua şi noaptea şi-o petrece acolo. De vreo două luni totul s-a schimbat, nu vrea să-mi spuna ce se intâmplă, nici ce face atâta timp acolo…
Săptămâna trecută am auzit un zgomot ciudat şi am îndrăznit pentru prima oară să deschid uşa de la pod, însă, când m-a văzut, s-a supărat groaznic şi mi-a interzis să mai trec pe acolo.
În dimineaţa asta sunt mai hotărâtă ca niciodată să dezleg misterul. Îmi iau inima în dinţi şi urc uşor scările ce îmi scârţâie sub picioare. Deschis încet uşa şi dau peste o grămadă de vechituri. Printre acestea mi-a atras atenţia o maşinărie ciudată. Mă întreb în sinea mea dacă asta îmi ascundea şi de ce o făcea? Oare ce întrebuinţare are?
Este concepută dintr-un fel de scaun şi o multitudine de butoare. 1.05.1786? ce or fi toate aceste numere? Încerc să descifrez…însă fără succes. Deodată aud un zgomot…mă întorc brusc şi mişc fără să vreau o manetă. O lumină puternică îmi inundă privirea şi gata…
Mă trezesc deodată în mijlocul unei străduţe înguste. Pe lângă mine trec doamne elegante însoţite de cavaleri cu haine de epocă şi mă privesc cu dispreţ, probabil din cauza îmbrăcăminţii mele. Oare ce caut aici? Şi unde e acel “aici”?
Mă ridic de jos şi în faţă mea apare o clădire imensă şi un afiş: “Nunta lui Figaro”- Wolfgang Amadeus Mozart. Intru în încăperea respectivă şi rămân uluită. O sală plină…plină de spectatori şi pe scenă baletul. O femeie in hainele servitoarei ei asculta vorbele de iubire ale soţului său. În faţa scenei orchestra, iar cel care coordona totul, dirijorul, însuşi Wolfgang Amadeus Mozart. Nu îmi vine să cred…Acea persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, încântat de ceea ce făcea era chiar Mozart! Este nemaipomenit! E înzestrat cu har de la Dumnezeu, impresionându-i pe toţi prin talentul său. Răsuna o muzică minunată ce umplea întreaga sală şi oferea tuturor spectatorilor revelaţia.
Deodată văd aceeaşi lumină şi aud vocea soţului meu: “De ce? De ce nu m-ai ascultat?”
Atunci am înţeles: pe 1 mai 1786 la Burgthater, Viena se desfăşura speclacolul cu opera “Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart. Şi eu am fost acolo…
...de Alina Jitari
marți, 30 septembrie 2008
Poveste cu jucarii
Când aud cuvântul “jucărie’’ îmi zboară mintea imediat la copilărie, la acea perioadă extraordinară a vieţii pe care toţi o traversăm şi după care ne pare rău atunci când ajungem maturi. În acele momente totul dar absolut totul e perfect. Lumea este a noastră. Suntem cu adevărat fericiţi şi nu ne gândim decât la prezent.
Acum îmi aduc aminte de o zi magică trăită de mine atunci când eram mititică. Era o seară de toamnă. Vântul foşnea printre trandafirii din curtea casei mele, câţiva lilieci zburau de colo-colo, luna supraveghea tainic împrejurimile şi steluţele clipeau uimite, privind şi ascultând ce se întâmplă pe pământ.
Mă pregăteam de culcare când deodată, ce să vezi? Toate jucăriile din camera mea au dispărut. Mă întrebam ce se întamplă. Deodată constat cu uimire cum una din ele a prins viaţă. Era o veveriţă frumoasă primită cadou de la o prietenă. Aceasta se apropie de mine şi îmi înmânează două ghinde. Nu erau nişte ghinde obişnuite, pe ele scria „Bilete de călătorie”. Am urmat instrucţiunile veveriţei şi ca printr-o vrajă am căzut în mijlocul unei petreceri. Totul era ca o aură de legendă. Mirosul de levănţică strâns în nişte săculeţe colorate îmi atârnau uşor în inima mea şi mă îndemna să îmi continui aventura.
Jucăriile mele au prins viaţă. Toate păpuşile cu feţe de porţelan erau îmbrăcate în rochiţe de catifea roşie medievală dar care îşi menţineau aceeaşi culoare. M-am apropiat de jucării şi am pătruns în mijlocul petrecerii unde m-am distrat de minune împreună cu ceilalţi.
Am jucat diferite jocuri. Dansul frunzelor arămii ne făcea să simţim bucuria de a trăi pe pământ. La un moment dat ne-am întrebat: “Sunt triste frunzele când cad?”. Nu am găsit niciun răspuns concret decât că ele cad într-un vals continuu, sunt moi, foşnesc a poveste si au toate culorile.
Mi-am continuat distracţia adunând cele mai frumoase momente în trăistuţa cu fericire. Mă simţeam oarecum prizonieră în braţele toamnei cât şi în acel “Tărâm al viselor”. Toată natura era îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar eu şi jucărioarele mele nu ne mai săturam de zbenguială. Dansam, cântam şi ne amuzam.
Timpul s-a scurs foarte repede şi într-o fracţiune de secundă jucăriile s-au transformat în obiecte lipsite de viaţă la locul lor în camera mea. Nu înţelegeam de ce totul s-a terminat aşa de repede. A fost ca un vis, dar care s-a stins ca flacăra unei lumănări.
Tristă îmi aleg de pe cer o stea. Cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. O voi privi în fiecare seară şi îmi voi aduce aminte cu drag de cliple senine şi furtunoase din viaţa mea, şi ştiu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura şi va reveni în amurg.
Am adunat în desaga cu amintiri multe lucruri frumoase în acea seară. Pacea şi împăcarea erau suspendate de pereţii dezgoliţi şi reci ai cutiei de cleştar ce ascundea în adâncuri muzică şi amintiri pictate pe mătase. Am prins-o în braţe şi am adormit pe ritmul şi muzicalitatea notelor până ce gândul meu a zburat nestingherit prin nebulozitatea cerului.
Luna mă privea cu blândeţe, dar nu-mi oferea nicio bucată din ea, pentru că nu era aşa cum mi-a descris-o mama, nu era făcută din brânză pufoasă şi dulce. Am adormit cu gândul la copilărie, la jocurile şi jucăriile ei care au rămas întipărite în paginile aspre ale cărţilor cu poveşti fantastice.
...de Andrada Sahlean
Acum îmi aduc aminte de o zi magică trăită de mine atunci când eram mititică. Era o seară de toamnă. Vântul foşnea printre trandafirii din curtea casei mele, câţiva lilieci zburau de colo-colo, luna supraveghea tainic împrejurimile şi steluţele clipeau uimite, privind şi ascultând ce se întâmplă pe pământ.
Mă pregăteam de culcare când deodată, ce să vezi? Toate jucăriile din camera mea au dispărut. Mă întrebam ce se întamplă. Deodată constat cu uimire cum una din ele a prins viaţă. Era o veveriţă frumoasă primită cadou de la o prietenă. Aceasta se apropie de mine şi îmi înmânează două ghinde. Nu erau nişte ghinde obişnuite, pe ele scria „Bilete de călătorie”. Am urmat instrucţiunile veveriţei şi ca printr-o vrajă am căzut în mijlocul unei petreceri. Totul era ca o aură de legendă. Mirosul de levănţică strâns în nişte săculeţe colorate îmi atârnau uşor în inima mea şi mă îndemna să îmi continui aventura.
Jucăriile mele au prins viaţă. Toate păpuşile cu feţe de porţelan erau îmbrăcate în rochiţe de catifea roşie medievală dar care îşi menţineau aceeaşi culoare. M-am apropiat de jucării şi am pătruns în mijlocul petrecerii unde m-am distrat de minune împreună cu ceilalţi.
Am jucat diferite jocuri. Dansul frunzelor arămii ne făcea să simţim bucuria de a trăi pe pământ. La un moment dat ne-am întrebat: “Sunt triste frunzele când cad?”. Nu am găsit niciun răspuns concret decât că ele cad într-un vals continuu, sunt moi, foşnesc a poveste si au toate culorile.
Mi-am continuat distracţia adunând cele mai frumoase momente în trăistuţa cu fericire. Mă simţeam oarecum prizonieră în braţele toamnei cât şi în acel “Tărâm al viselor”. Toată natura era îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar eu şi jucărioarele mele nu ne mai săturam de zbenguială. Dansam, cântam şi ne amuzam.
Timpul s-a scurs foarte repede şi într-o fracţiune de secundă jucăriile s-au transformat în obiecte lipsite de viaţă la locul lor în camera mea. Nu înţelegeam de ce totul s-a terminat aşa de repede. A fost ca un vis, dar care s-a stins ca flacăra unei lumănări.
Tristă îmi aleg de pe cer o stea. Cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. O voi privi în fiecare seară şi îmi voi aduce aminte cu drag de cliple senine şi furtunoase din viaţa mea, şi ştiu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura şi va reveni în amurg.
Am adunat în desaga cu amintiri multe lucruri frumoase în acea seară. Pacea şi împăcarea erau suspendate de pereţii dezgoliţi şi reci ai cutiei de cleştar ce ascundea în adâncuri muzică şi amintiri pictate pe mătase. Am prins-o în braţe şi am adormit pe ritmul şi muzicalitatea notelor până ce gândul meu a zburat nestingherit prin nebulozitatea cerului.
Luna mă privea cu blândeţe, dar nu-mi oferea nicio bucată din ea, pentru că nu era aşa cum mi-a descris-o mama, nu era făcută din brânză pufoasă şi dulce. Am adormit cu gândul la copilărie, la jocurile şi jucăriile ei care au rămas întipărite în paginile aspre ale cărţilor cu poveşti fantastice.
...de Andrada Sahlean
Poveste cu jucării
Toţi copiii au plecat. Grădiniţa goală este cufundată într-o linişte adâncă.
Lângă geamul acoperit cu perdele colorate, printre care atârnă fluturi coloraţi şi albinuţe, zace raftul din lemn, zgâriat şi mâzgălit de creioane colorate unde domneşte dezordinea.
Ursuleţul cafeniu atârnă cu un picior înafară, cartea de poveşti stă îndoită sub el, iar cutia roşie cu creioane colorate e iarăşi răsturnată.
Totul arată ca după terminarea unui război aprig. Copiii nu se deranjează niciodată să strângă jucăriile, dar, ca prin minune, ele sunt în fiecare zi din nou la locul lor.
O rază de lună pătrunde în clasa dezordonată. Mângâie mai întâi ursuleţul cel cafeniu, apoi trece peste cartea de poveşti, peste cutia cu creioane, peste păpuşi, peste maşinuţe…
Ursuleţul deschide căscând somnoros ochii:
— Trebuie să ne aşezăm la locurile noastre, din nou! Mormăie ursuleţul supărat
Din raft se aud suspine. Cartea de poveşti, îndoită şi ruptă, se ridică uşor şi se uită după locul unde ar trebui să fie. Cutia de creioane îşi aşează la loc capacul rupt spunând:
— M-am săturat de copiii ăştia dezordonaţi! Nu ne preţuiesc deloc. Mi-au rupt capacul, îmi împrăştie culorile, niciodată nu mă pun la locul meu. Of! Nici nu mai ştiu unde sunt…
— Aşa e, intervine cartea de poveşti, paginile mele sunt rupte şi mâzgălite. Copiii nu mă mai iubesc şi mă aruncă pe jos, sau într-un raft prăfuit, nici nu îmi mai amintesc de când nu am mai fost deschisă!
— Pe mine, zice ursuleţul, mă dor lăbuţele, toată ziua au tras de mine, parcă nu ar şti că şi pe mine mă doare, ca şi pe ei. Aş vrea…aş vrea să fiu din nou îngrijit, şi mângâiat, şi…. Aş vrea să mi se spună poveşti, şi…..să mă hrănească, mâncarea copiilor e foaaarte delicioasă!
— Ursule! Lasă mâncarea!
— Bine, bine…dar tot gustoasă e !
— Trebuie să facem ceva, spuse cartea de poveşti.
— Să mergem înapoi la magazinul de jucării! Ce frumos era acolo, toţi copiii se uitau la noi şi voiau să ne ia cu ei.
— Cutia de culori are dreptate! Acolo vom găsi copii care să aibă grijă de noi, şi…să ne hrănească…
— Ursule!
— Bine.. dar îmi vor spune poveşti, şi îmi vor cânta!
— Să mergem înapoi la magazin!
Zis şi făcut! Maşinuţele au început să care cuburile, care se aşezau sub formă de scări. Ursul deschise geamul şi jucăriile au pornit una câte una spre magazin, curioase şi pline de veselie.
Au avut ceva probleme cu maşinile adevărate, şi cu Spike, câinele de la colţul străzii, care nu era la fel de prietenos ca şi căţeluşii de pluş. Însă nimic nu i-a putut opri să ajungă în locul mult visat: magazinul de jucării.
Ajunşi acolo, şi-au lipit nasul de geamul din sticlă privind la toate acele jucării frumoase:
— Ce frumos este aici!
— Ce rafturi frumoase!
— Si ce garaj….
Una câte una, jucăriile au intrat în magazin şi priveau la zecile de rafturi cu jucării, frumos aşezate, şi la balerinele din cutiuţele acelea, ce dansau asemenea unor lebede.
— Ce căutaţi aici? Întrebă vânzătorul amabil.
— Păi…noi…ăăă…ştiţi…ăăă…
— Ce s-a întâmplat?
— Noi am venit înapoi, nu mai vrem să stăm la grădiniţă, copiii nu au grijă de noi.
— Dar dacă voi rămâneţi, copii cuce se vor juca?
— Ei nu merită jucării, nu se poartă frumos cu ele!
— Bine, puteţi rămâne.
— Mulţumim!!!
Şi aşa, fiecare jucărie se grăbi să se aşeze la locul ei, înainte de răsăritul soarelui, care nu întârzie să apară şi să adoarmă jucăriile.
Ca în fiecare dimineaţă, copiii mergeau veseli spre grădiniţă, trecând pe lângă magazinul de jucării, după care priveau îndelung până mama îi atenţiona că trebuie să se grăbească, doar nu vor să întârzie.
Copiii au sosit unul câte unul, şi mare le fu mirarea când văzură că jucăriile nu sunt la locul lor. Au început să caute: pe masă, sub masă, pe dulap, în dulap, sub raft, chiar şi pe hol şi în sala de mese, dar jucăriile ia-le de unde nu-s. tot ce au găsit a fost un bileţel pe care scria:
„Vrem copii mai cuminţi care să aibă grijă de noi. Am pleca înapoi la magazin!
Jucăriile”
— Ce facem acum? Se întrebau copiii între ei.
— Vreţi să mergem să le rugăm pe jucării să se întoarcă? Propuse d-na educatoare.
— Daaaa!
— Atunci să mergem.
……………………………………………………………………………………….
— Bună ziua!
— Bună ziua copii. Căutaţi ceva anume?
— Noi…..jucăriile noastre…..au plecat, şi… le vrem înapoi.
— Dar jucăriile vor să vină înapoi?
— Nu ştim…
— Dar, poate dacă vă pare rău, şi de acum o să le trataţi cum se cuvine….
— Ne pare rău! Promitem că o să avem grijă de ele!
— Cred că acum jucăriile ar vrea să se întoarcă. Puteţi să le luaţi.
— Mulţumim!!!
…Ziua a trecut, iar noaptea nu a întârziat să apară. Luna trece din nou cu razele sale peste jucării, trezindu-le la viaţă. Din raftul de jucării, acum aranjat cât se poate de bine se aude o voce groasă ca de urs:
— Ce bine e să fim din nou îngrijiţi!
...de Georgiana Cobzuc
Lângă geamul acoperit cu perdele colorate, printre care atârnă fluturi coloraţi şi albinuţe, zace raftul din lemn, zgâriat şi mâzgălit de creioane colorate unde domneşte dezordinea.
Ursuleţul cafeniu atârnă cu un picior înafară, cartea de poveşti stă îndoită sub el, iar cutia roşie cu creioane colorate e iarăşi răsturnată.
Totul arată ca după terminarea unui război aprig. Copiii nu se deranjează niciodată să strângă jucăriile, dar, ca prin minune, ele sunt în fiecare zi din nou la locul lor.
O rază de lună pătrunde în clasa dezordonată. Mângâie mai întâi ursuleţul cel cafeniu, apoi trece peste cartea de poveşti, peste cutia cu creioane, peste păpuşi, peste maşinuţe…
Ursuleţul deschide căscând somnoros ochii:
— Trebuie să ne aşezăm la locurile noastre, din nou! Mormăie ursuleţul supărat
Din raft se aud suspine. Cartea de poveşti, îndoită şi ruptă, se ridică uşor şi se uită după locul unde ar trebui să fie. Cutia de creioane îşi aşează la loc capacul rupt spunând:
— M-am săturat de copiii ăştia dezordonaţi! Nu ne preţuiesc deloc. Mi-au rupt capacul, îmi împrăştie culorile, niciodată nu mă pun la locul meu. Of! Nici nu mai ştiu unde sunt…
— Aşa e, intervine cartea de poveşti, paginile mele sunt rupte şi mâzgălite. Copiii nu mă mai iubesc şi mă aruncă pe jos, sau într-un raft prăfuit, nici nu îmi mai amintesc de când nu am mai fost deschisă!
— Pe mine, zice ursuleţul, mă dor lăbuţele, toată ziua au tras de mine, parcă nu ar şti că şi pe mine mă doare, ca şi pe ei. Aş vrea…aş vrea să fiu din nou îngrijit, şi mângâiat, şi…. Aş vrea să mi se spună poveşti, şi…..să mă hrănească, mâncarea copiilor e foaaarte delicioasă!
— Ursule! Lasă mâncarea!
— Bine, bine…dar tot gustoasă e !
— Trebuie să facem ceva, spuse cartea de poveşti.
— Să mergem înapoi la magazinul de jucării! Ce frumos era acolo, toţi copiii se uitau la noi şi voiau să ne ia cu ei.
— Cutia de culori are dreptate! Acolo vom găsi copii care să aibă grijă de noi, şi…să ne hrănească…
— Ursule!
— Bine.. dar îmi vor spune poveşti, şi îmi vor cânta!
— Să mergem înapoi la magazin!
Zis şi făcut! Maşinuţele au început să care cuburile, care se aşezau sub formă de scări. Ursul deschise geamul şi jucăriile au pornit una câte una spre magazin, curioase şi pline de veselie.
Au avut ceva probleme cu maşinile adevărate, şi cu Spike, câinele de la colţul străzii, care nu era la fel de prietenos ca şi căţeluşii de pluş. Însă nimic nu i-a putut opri să ajungă în locul mult visat: magazinul de jucării.
Ajunşi acolo, şi-au lipit nasul de geamul din sticlă privind la toate acele jucării frumoase:
— Ce frumos este aici!
— Ce rafturi frumoase!
— Si ce garaj….
Una câte una, jucăriile au intrat în magazin şi priveau la zecile de rafturi cu jucării, frumos aşezate, şi la balerinele din cutiuţele acelea, ce dansau asemenea unor lebede.
— Ce căutaţi aici? Întrebă vânzătorul amabil.
— Păi…noi…ăăă…ştiţi…ăăă…
— Ce s-a întâmplat?
— Noi am venit înapoi, nu mai vrem să stăm la grădiniţă, copiii nu au grijă de noi.
— Dar dacă voi rămâneţi, copii cuce se vor juca?
— Ei nu merită jucării, nu se poartă frumos cu ele!
— Bine, puteţi rămâne.
— Mulţumim!!!
Şi aşa, fiecare jucărie se grăbi să se aşeze la locul ei, înainte de răsăritul soarelui, care nu întârzie să apară şi să adoarmă jucăriile.
Ca în fiecare dimineaţă, copiii mergeau veseli spre grădiniţă, trecând pe lângă magazinul de jucării, după care priveau îndelung până mama îi atenţiona că trebuie să se grăbească, doar nu vor să întârzie.
Copiii au sosit unul câte unul, şi mare le fu mirarea când văzură că jucăriile nu sunt la locul lor. Au început să caute: pe masă, sub masă, pe dulap, în dulap, sub raft, chiar şi pe hol şi în sala de mese, dar jucăriile ia-le de unde nu-s. tot ce au găsit a fost un bileţel pe care scria:
„Vrem copii mai cuminţi care să aibă grijă de noi. Am pleca înapoi la magazin!
Jucăriile”
— Ce facem acum? Se întrebau copiii între ei.
— Vreţi să mergem să le rugăm pe jucării să se întoarcă? Propuse d-na educatoare.
— Daaaa!
— Atunci să mergem.
……………………………………………………………………………………….
— Bună ziua!
— Bună ziua copii. Căutaţi ceva anume?
— Noi…..jucăriile noastre…..au plecat, şi… le vrem înapoi.
— Dar jucăriile vor să vină înapoi?
— Nu ştim…
— Dar, poate dacă vă pare rău, şi de acum o să le trataţi cum se cuvine….
— Ne pare rău! Promitem că o să avem grijă de ele!
— Cred că acum jucăriile ar vrea să se întoarcă. Puteţi să le luaţi.
— Mulţumim!!!
…Ziua a trecut, iar noaptea nu a întârziat să apară. Luna trece din nou cu razele sale peste jucării, trezindu-le la viaţă. Din raftul de jucării, acum aranjat cât se poate de bine se aude o voce groasă ca de urs:
— Ce bine e să fim din nou îngrijiţi!
...de Georgiana Cobzuc
Comoara mea cu jucării
E ziua mea! Îndată se apropie ora când invitaţii vor începe să apară.Aud poarta. Mă duc repede la geamul din camera părinţilor şi trag o privire pe după perdea, să nu mă zărească nimeni! Nu văd nimic! Nu renunţ! Merg în grabă la fereastra camerei mele.”Ei sunt! Au venit! Mă duc să-i întâmpin!“ Înainte să plec, privesc la dulapul meu, pe care sunt aşezate numeroasele mele jucării. Se uită la mine. Parcă mi-ar spune să stau să mă joc cu ele. Le zic: “Mă voi întoarce! Vă promit, dar acum mă aşteaptă invitaţii. Trebuie să merg.!” Privindu-mi cu tristeţe micile mele comori aud un ciocănit la uşă. Tresar şi mă grăbesc să deschid. “La mulţi ani! La mulţi ani!”, acestea erau cuvintele rostite de toţi prietenii mei. După ce m-au felicitat şi mi-au oferit cadourile, a început petrecerea. Unul dintre invitaţi strigă : “Desfă cadourile!” Luând fiecare pungă în parte, găseam printre nenumăratele dulciuri şi câte o jucărie de pluş.”Astea pot fi adăugate la comoara mea de pret!” Darul cel mare, oferit de parinţii mei era ascuns sub un cerşaf alb, pe care stătea o fonda roşie. Mă apropii de el, mă uit şi întreb: “Ce este acolo?” Nu mi se dă nici un răspuns. Mă aplec şi dau la o parte “pelerina” cu care se învelea cadoul. “Un computer!”(toţi in cor). Dintr-o dată am uitat de petrecere şi vroiam numaidecât să mă joc cu el. Mi-am continuat însa distractia, cu toate că eram cu gândul numai la calculator. Parcă mă chemă spunându-mi : “Hai, vino să facem cunostinţă!” A venit seara iar invitaţii au început să plece, rând pe rând, pâna am rămas doar eu. Seara aceea nu mai aveam chef de nimic. Eram prea obosită să mă mai uit o dată la ele, asa că am mers la culcare. M-am trezit de dimineaţă. Eram nerăbdătoare să iau ursuleţii de pluş şi să-i alătur celorlalţi pentru a se împrietenii. “Voi încerca să le fac un loc şi acestora. Poate pe bibliotecă ar fi o idee! Mda, cred că este bine.!” Însă nu asta era bucuria mea cea mare, ci computerul mult aşteptat. Am început să-mi petrec tot mai mult timp în faţa lui. Jucăriile mele au început să fie geloase, însă eu nu le băgam în seama. Ele tot îmi distrăgeau atenţia de la jocurile care păreau plictisitoare, încercând să mă atragă înapoi la ele. Însă nimic, până când s-a stricat din cauza furtunii. Am inceput să plâng, aruncându-mi faţa plina de lacrimi in pernă, gândindu-mă cu cine mă voi mai juca de acum. Mi-am adus aminte că mi-a rămas totuşi ceva : “Comoara cu jucării”. Am ridicat capul şi mi-am îndreptat privirea spre ea. Acestea insă nu mă băgau în seamă. Am încercat să vorbesc cu ele, dar nu îmi dădeau nici un raspuns.
- De ce nu vorbiţi cu mine? Mă lăsaţi să vorbesc singură? Nu vreţi să ne jucăm împreună ca şi înainte?
- Nu!
- De ce vă purtaţi aşa? Ce v-am făcut?
- Păi asta şi este, că nu ne-ai făcut nimic.
- Şi atunci?
- Nu tu ne-ai promis că o să te joci cu noi?
- Câââââd?
- Aaaaaa … deci nu îţi aminteşti…. hmmmm …
- Vaaaai … am uitat complet!
- Păi da! Numai computerul este de vină!
- Îmi pare sincer rău! Nu am vrut! Mă puteţi ierta?
- Da! Dar dacă promiţi că o să te joci cu noi! Promiţi?
- Promit!
- Sigur?
-Sigur!
- Atunci … hai la joacă!
- Hai!
De atunci nu mi-am mai neglijat niciodată comoara mea cu jucării. Ea va rămâne mereu in inima mea, chiar dacă anii ma vor îmbătrânii. O voi privi cu multă tandreţe în suflet, deoarece îmi va aduce aminte de copilărie.
...de Simona Boca
- De ce nu vorbiţi cu mine? Mă lăsaţi să vorbesc singură? Nu vreţi să ne jucăm împreună ca şi înainte?
- Nu!
- De ce vă purtaţi aşa? Ce v-am făcut?
- Păi asta şi este, că nu ne-ai făcut nimic.
- Şi atunci?
- Nu tu ne-ai promis că o să te joci cu noi?
- Câââââd?
- Aaaaaa … deci nu îţi aminteşti…. hmmmm …
- Vaaaai … am uitat complet!
- Păi da! Numai computerul este de vină!
- Îmi pare sincer rău! Nu am vrut! Mă puteţi ierta?
- Da! Dar dacă promiţi că o să te joci cu noi! Promiţi?
- Promit!
- Sigur?
-Sigur!
- Atunci … hai la joacă!
- Hai!
De atunci nu mi-am mai neglijat niciodată comoara mea cu jucării. Ea va rămâne mereu in inima mea, chiar dacă anii ma vor îmbătrânii. O voi privi cu multă tandreţe în suflet, deoarece îmi va aduce aminte de copilărie.
...de Simona Boca
Poveste cu jucării
Din cer cădea o ninsoare mărunta. Fulgi mici si reci cădeau in neştire acoperind totul in calea lor. Urmele făcute de paşii oamenilor se acopereau imediat. O femeie îmbrăcata sărăcăcios ţinea de mana o fetita îmbrăcata cu nişte haine mai mari decât ea .Bucle blonde ţâşneau de sub căciuliţa ponosita încadrând obrazul alb ca de porţelan. Doi ochi albaştrii limpezi ca si cristalul priveau la fulgii care se roteau in aer ca nişte fluturi dansând. Faţa femeii era trista si abătuta ,dar copila se bucura de peisajul magnific de iarna.
Copii cu părinţii de mana intrau si ieşeau din magazine intr-o larma de nedescris. Peste câteva zile avea sa vina Crăciunul. Vitrine frumos împodobite cu luminiţe colorate furau privirile tuturor. Copii arătau in vitrine jucăriile mult râvnite.
Fetita se opri in fata unei vitrine si o trase pe mama ei de mana. Ii arata de zor o păpuşa îmbrăcata ca o prinţesa , cu plete blonde si o coroniţa strălucitoare pe cap. Rochia albastra ca azurul era garnisita cu blăniţa alba, iar in mana ţinea o bagheta fermecata. Fetita se uita atent si ramase vrăjita de frumuseţea micii prinţese. I se păru chiar ca aceasta îi zâmbeşte si clipeşte din ochi. Ii spuse si mamei, însa aceasta o trase de lângă vitrina amintind-ui ca nu îşi permit o astfel de jucărie. Lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii îngheţaţi ai fetitei. Tristeţea puse stăpânire pe ea. Îşi plecă căpşorul in pământ si porni mai departe alături de îngândurata ei mama. Curând ajunseseră la o căsuţa mica de la marginea oraşului. Acolo locuiau ele singure. Pe drum găsiră câteva vreascuri cu care mama aprinse focul in casa îngheţata. Flăcările jucăuşe prinseră a dansa pe pereţii întunecoşi ai camerei. Mama stătea aplecata deasupra focului şi se încălzea la mâini. Tristeţea îi cuprinse tot chipul. Sărăcia era din ce in ce mare. Se gândea la cum vor ieşi din iarna aceea. Soţul îi murise când fetiţa era foarte mică, iar de atunci se lupta cu greutăţile zilnic. In fiecare seară strângea in mana un ceas rămas de la tatăl fetei, singura ei amintire. Era tristă pentru ca nu ii putea oferi fetiţei ceea ce îşi dorea. Era un copil atât de cuminte şi niciodată nu îi cerea nimic, dar simţea in sufletul ei de mama câte si-ar fi dorit copila. Si acum acea păpuşa pe care o văzuse şi şi-ar fi dorit-o. Se întoarse spre fetiţa care adormise pe marginea patului. O mângâie pe frunte şi o înveli cu pătura. Fetiţa zâmbea în somn. ”Bine ca zâmbeşte, măcar visele ii sunt frumoase” gândi femeia. Faţa fetiţei se luminase toata. Ajunse din nou in faţa vitrinei cu jucării. Păpuşa ei era încă acolo. Ii făcea cu mâna din vitrina unde trona ca o adevărata regină. Ii spunea râzând :
- Mâine voi veni la tine şi voi fi prietena ta toata viata!
- Cum aşa? răspunse mirată fetiţa.
- Vei vedea ,îi spuse misterioasa prinţesa. Intra in pădurea apropiata şi mergi pana vei ajunge la o căsuţa. Bate la uşa de trei ori şi aşteaptă.
Apoi ca prin minune prinţesa dispăru. Fetiţa rămase mută de uimire, dar se grăbi să-i urmeze sfatul. Ajunse în păduricea întunecoasă. I se făcu puţin frică. Din zăpada înalta, un iepuraş îi sari în faţa. Era iepuraşul pe care îl văzuse alături de mica prinţesa in vitrina cu jucării:
- Nu-ţi fie frică fata frumoasa! Vino cu mine, îţi voi arăta eu drumul. Şi o porni voios in faţa fetei. Atunci aceasta se simţi în siguranţă. Nu era singură în pădurea întunecată. După un timp, zări printre braţele copacilor două luminiţe palide. Ajunseră la destinaţie. O căsuţa mica cu un felinar deasupra uşii apăru în faţa lor.
- Îndrăzneşte! i-a spus iepuraşul şi se făcu nevăzut.
- Fetita îşi lua inima-n dinţi şi bătu de trei ori la uşa.
- Intră, îi răspunse imediat o voce!
- La o masa, înconjurat de hârtii stătea un bătrân, cu plete albe şi o pereche de ochelari imenşi pe ochi. Bătrânul îi arată un scaun pe care să se aşeze. O întreba apoi:
- -Mă cunoşti?
- Nu, răspunse fetita.
- Eu sunt Moş Crăciun, cel care îndeplineşte dorinţele copiilor cuminţi si cel care seară de seară priveşte în casele oamenilor să vad ce fac copiii şi îi răsplăteşte întotdeauna pe cei ascultători. Te-am văzut şi pe tine în seara aceasta, la vitrina cu jucării. Ce vroiai?
Plină de emoţii, cu ochii plecaţi în jos, fetiţa nu îndrăznea să spună.
- Hai, spune o încurajă Moşul. Uite! toate aceste scrisori sunt de la copiii care mi-au trimis dorinţele lor, dar tu eşti o fetiţa speciala şi de aceea am trimis iepuraşul să te îndrume spre casa mea.
Atunci ea îi spuse timid şi în şoapta dorinţa ei. Moşul privi atent spre ea şi îi spuse să fie cuminte în continuare şi să aibă grijă de mama ei.
Simţi în acel moment ceva rece pe frunte. Era mâna rece a mamei care o privea uimită.
- Te simţi bine? o întrebă aceasta. Ai vorbit mult în somn.
Fetita nu putea să-şi creadă ochilor. Fusese adevărat sau visase? Mama îi aduse o cană de ceai fierbinte. Zorile se uitau curioase pe fereastră. Femeia o săruta pe frunte şi se îndreptă apoi spre uşa spunâdu-i că se duce după pâine. Era Ajunul Crăciunului. Fetiţa sări veselă din pat, se îmbrăca în graba cu hainele sărăcăcioase şi ieşi afara .Frigul iernii o îmbrăţişă imediat, dar ei nu-i păsa. Adună câteva crenguţe de brad şi conuri de pin gândindu-se să-i facă mamei o surpriza de Crăciun. Cu mâinile ei micuţe aranja totul cum crezu ea ca e bine. Se aşeză apoi la fereastra să o aştepte pe mama. Aceasta se întoarse abia spre seară, obosită şi înfrigurata, avea însa un zâmbet misterios pe faţa. Se bucura mult când văzu surpriza pregătită de fiica ei. O luă în braţe şi o mângâie încet pe cap. Nu o mai făcuse de mult timp. Îi spuse apoi încet cu o voce duioasă:
- Ştii cu cine m-am întâlnit?
- Cu cine mama?
- Cu Moş Crăciun, care mi-a dat acest pachet pentru tine. Atunci fata observă la uşa un pachet cu o fundiţă roşie deasupra. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Alergă curioasa şi luă pachetul.
- E pentru mine? Întreba mirata.
- Da fetita mea draga şi cuminte!
Cu mâinile tremurând, aceasta desfăcu pachetul. Un strigat de bucurie răbufni în încăperea micuţa. Păpuşa cea mult dorită era chiar în fata ei. Visul se împlini. Sării de gatul mamei şi-i umplu obrajii de sărutări. Era cel mai fericit copil din lume. Ştia de acum ca păpuşa va fi ziua jucăria ei, iar noaptea prietena şi prinţesa din poveştile minunate. Adormi într-un târziu, obosita de atâta fericire.
Mama stătea lângă foc uitându-se la copila ei adormită. Câta fericire îi aduse ceasul tatălui ei, singura lor amintire. Îşi promisese în acea seara să închidă cartea amintirilor din inima ei şi să-i ofere tot ce va putea fetiţei ei iubite. Clipa aceea de fericire pe i-o dăruise merita orice sacrificiu...
... de Oana Nastase
Copii cu părinţii de mana intrau si ieşeau din magazine intr-o larma de nedescris. Peste câteva zile avea sa vina Crăciunul. Vitrine frumos împodobite cu luminiţe colorate furau privirile tuturor. Copii arătau in vitrine jucăriile mult râvnite.
Fetita se opri in fata unei vitrine si o trase pe mama ei de mana. Ii arata de zor o păpuşa îmbrăcata ca o prinţesa , cu plete blonde si o coroniţa strălucitoare pe cap. Rochia albastra ca azurul era garnisita cu blăniţa alba, iar in mana ţinea o bagheta fermecata. Fetita se uita atent si ramase vrăjita de frumuseţea micii prinţese. I se păru chiar ca aceasta îi zâmbeşte si clipeşte din ochi. Ii spuse si mamei, însa aceasta o trase de lângă vitrina amintind-ui ca nu îşi permit o astfel de jucărie. Lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii îngheţaţi ai fetitei. Tristeţea puse stăpânire pe ea. Îşi plecă căpşorul in pământ si porni mai departe alături de îngândurata ei mama. Curând ajunseseră la o căsuţa mica de la marginea oraşului. Acolo locuiau ele singure. Pe drum găsiră câteva vreascuri cu care mama aprinse focul in casa îngheţata. Flăcările jucăuşe prinseră a dansa pe pereţii întunecoşi ai camerei. Mama stătea aplecata deasupra focului şi se încălzea la mâini. Tristeţea îi cuprinse tot chipul. Sărăcia era din ce in ce mare. Se gândea la cum vor ieşi din iarna aceea. Soţul îi murise când fetiţa era foarte mică, iar de atunci se lupta cu greutăţile zilnic. In fiecare seară strângea in mana un ceas rămas de la tatăl fetei, singura ei amintire. Era tristă pentru ca nu ii putea oferi fetiţei ceea ce îşi dorea. Era un copil atât de cuminte şi niciodată nu îi cerea nimic, dar simţea in sufletul ei de mama câte si-ar fi dorit copila. Si acum acea păpuşa pe care o văzuse şi şi-ar fi dorit-o. Se întoarse spre fetiţa care adormise pe marginea patului. O mângâie pe frunte şi o înveli cu pătura. Fetiţa zâmbea în somn. ”Bine ca zâmbeşte, măcar visele ii sunt frumoase” gândi femeia. Faţa fetiţei se luminase toata. Ajunse din nou in faţa vitrinei cu jucării. Păpuşa ei era încă acolo. Ii făcea cu mâna din vitrina unde trona ca o adevărata regină. Ii spunea râzând :
- Mâine voi veni la tine şi voi fi prietena ta toata viata!
- Cum aşa? răspunse mirată fetiţa.
- Vei vedea ,îi spuse misterioasa prinţesa. Intra in pădurea apropiata şi mergi pana vei ajunge la o căsuţa. Bate la uşa de trei ori şi aşteaptă.
Apoi ca prin minune prinţesa dispăru. Fetiţa rămase mută de uimire, dar se grăbi să-i urmeze sfatul. Ajunse în păduricea întunecoasă. I se făcu puţin frică. Din zăpada înalta, un iepuraş îi sari în faţa. Era iepuraşul pe care îl văzuse alături de mica prinţesa in vitrina cu jucării:
- Nu-ţi fie frică fata frumoasa! Vino cu mine, îţi voi arăta eu drumul. Şi o porni voios in faţa fetei. Atunci aceasta se simţi în siguranţă. Nu era singură în pădurea întunecată. După un timp, zări printre braţele copacilor două luminiţe palide. Ajunseră la destinaţie. O căsuţa mica cu un felinar deasupra uşii apăru în faţa lor.
- Îndrăzneşte! i-a spus iepuraşul şi se făcu nevăzut.
- Fetita îşi lua inima-n dinţi şi bătu de trei ori la uşa.
- Intră, îi răspunse imediat o voce!
- La o masa, înconjurat de hârtii stătea un bătrân, cu plete albe şi o pereche de ochelari imenşi pe ochi. Bătrânul îi arată un scaun pe care să se aşeze. O întreba apoi:
- -Mă cunoşti?
- Nu, răspunse fetita.
- Eu sunt Moş Crăciun, cel care îndeplineşte dorinţele copiilor cuminţi si cel care seară de seară priveşte în casele oamenilor să vad ce fac copiii şi îi răsplăteşte întotdeauna pe cei ascultători. Te-am văzut şi pe tine în seara aceasta, la vitrina cu jucării. Ce vroiai?
Plină de emoţii, cu ochii plecaţi în jos, fetiţa nu îndrăznea să spună.
- Hai, spune o încurajă Moşul. Uite! toate aceste scrisori sunt de la copiii care mi-au trimis dorinţele lor, dar tu eşti o fetiţa speciala şi de aceea am trimis iepuraşul să te îndrume spre casa mea.
Atunci ea îi spuse timid şi în şoapta dorinţa ei. Moşul privi atent spre ea şi îi spuse să fie cuminte în continuare şi să aibă grijă de mama ei.
Simţi în acel moment ceva rece pe frunte. Era mâna rece a mamei care o privea uimită.
- Te simţi bine? o întrebă aceasta. Ai vorbit mult în somn.
Fetita nu putea să-şi creadă ochilor. Fusese adevărat sau visase? Mama îi aduse o cană de ceai fierbinte. Zorile se uitau curioase pe fereastră. Femeia o săruta pe frunte şi se îndreptă apoi spre uşa spunâdu-i că se duce după pâine. Era Ajunul Crăciunului. Fetiţa sări veselă din pat, se îmbrăca în graba cu hainele sărăcăcioase şi ieşi afara .Frigul iernii o îmbrăţişă imediat, dar ei nu-i păsa. Adună câteva crenguţe de brad şi conuri de pin gândindu-se să-i facă mamei o surpriza de Crăciun. Cu mâinile ei micuţe aranja totul cum crezu ea ca e bine. Se aşeză apoi la fereastra să o aştepte pe mama. Aceasta se întoarse abia spre seară, obosită şi înfrigurata, avea însa un zâmbet misterios pe faţa. Se bucura mult când văzu surpriza pregătită de fiica ei. O luă în braţe şi o mângâie încet pe cap. Nu o mai făcuse de mult timp. Îi spuse apoi încet cu o voce duioasă:
- Ştii cu cine m-am întâlnit?
- Cu cine mama?
- Cu Moş Crăciun, care mi-a dat acest pachet pentru tine. Atunci fata observă la uşa un pachet cu o fundiţă roşie deasupra. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Alergă curioasa şi luă pachetul.
- E pentru mine? Întreba mirata.
- Da fetita mea draga şi cuminte!
Cu mâinile tremurând, aceasta desfăcu pachetul. Un strigat de bucurie răbufni în încăperea micuţa. Păpuşa cea mult dorită era chiar în fata ei. Visul se împlini. Sării de gatul mamei şi-i umplu obrajii de sărutări. Era cel mai fericit copil din lume. Ştia de acum ca păpuşa va fi ziua jucăria ei, iar noaptea prietena şi prinţesa din poveştile minunate. Adormi într-un târziu, obosita de atâta fericire.
Mama stătea lângă foc uitându-se la copila ei adormită. Câta fericire îi aduse ceasul tatălui ei, singura lor amintire. Îşi promisese în acea seara să închidă cartea amintirilor din inima ei şi să-i ofere tot ce va putea fetiţei ei iubite. Clipa aceea de fericire pe i-o dăruise merita orice sacrificiu...
... de Oana Nastase
Paradis pierdut...
Pentru câteva clipe totul s-a oprit în jurul meu în timp ce paginile timpului se vor întoarce încet, caruselul cu amintiri îmi va invada mintea şi îmi va arunca săculeţe colorate pline cu povestioare ale copilăriei mele.
Am hotărât să dau la o parte câteva dintre pânzele de păianjen şi să adun ceea ce timpul a risipit cândva. Colecţia de săculeţe se deschide odată cu literele împrăştiate pe foile îngălbenite care, puse cap la cap, îţi dau impresia că totul pare a fi o aventură.
Cu paşi trişti, dar siguri, mă îndrept spre fotografia mea ce-mi şopteşte că aveam doar şase ani. Mai mult decât atât cu uimire-ntr-o primejdie mi-l imginez pe Bau-Bau aşa cum mi l-a descris mama când eram un ţânc, şi încep să-l descopăr printre păpuşile îmbrăcate în rochiţe frumos colorate.
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta candorii şi a inocenţei. Jocurile sunt elementele caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec şi mie personal mi-a oferit şansa prin care am putut descoperi lumea şi totodată minunatele lucruri ce copilăria le poate oferi.
Şi acum îmi aduc aminte ce vacanţe frumoase aveam când eram un copilaş. Iarna, în timp ce fulgii cădeau din cer ca făina la cernut iar pe pământ plapuma albă îşi făcuse loc, eu şi prietenii mei ne dădeam cu sania, ne băteam cu bulgari, făceam oameni de zăpadă şi organizam diferite concursuri şi jocuri care mai de care mai distractive.
Vara, când mingea de aur de pe cerul de un albastru scos parcă din acuarela orelor noastre de desen încălzea cu baghetle ei magice natura, mergeam cu amcii mei la scăldat, la “furat’’ de cireşe de la vecini, jucam prinsa, şotron şi multe altele. Jocurile se ţineau lanţ aşa că nu aveam cum să ne plictisim.
Acum colbul de pe cărţile cu zîne şi Feţi-Frumoşi se îngroaşă în timp ce oceanul imens al adevărului stă nestingherit înaintea mea.
Îmi privesc jucăriile de pluş ce păstează secrete pe care le spusesem odinioară, pe când eram micuţă şi mai făceam câte o boacănă. Mai mult decât un castel plin cu poveşti fantastice aproape incredibile, podul casei în care mă aflu îmi stârneşte curiozitatea de a căuta tot mai adânc printre lucrurile învechite, ce odată îmi ţineau companie şi erau poate, prietenii mei cei mai buni.
Nu vreau să mă opresc de data aceasta decât asupra copilăriei. Pentru mine şi pentru ceilalţi este perioada aceea magică despre care chiar dacă nu ne amintim prea multe, poate doar din poveştile părinţilor, o păstram în suflet şi ne gândim mereu cu plăcere la ea.
Aş vrea să rămân mereu copil! Să alerg desculţă, să construiesc castele de nisip, să fiu alintată, să îmi pun flori la ureche, într-un cuvânt să mă joc. Dar legea firii este ca toţi copiii să devină adulţi, dar unii se plictisesc de copilărie şi se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii.
Copilăria şi jocurile ei sunt considerate singurul paradis pierdut!
...de Andrada Sahlean
Am hotărât să dau la o parte câteva dintre pânzele de păianjen şi să adun ceea ce timpul a risipit cândva. Colecţia de săculeţe se deschide odată cu literele împrăştiate pe foile îngălbenite care, puse cap la cap, îţi dau impresia că totul pare a fi o aventură.
Cu paşi trişti, dar siguri, mă îndrept spre fotografia mea ce-mi şopteşte că aveam doar şase ani. Mai mult decât atât cu uimire-ntr-o primejdie mi-l imginez pe Bau-Bau aşa cum mi l-a descris mama când eram un ţânc, şi încep să-l descopăr printre păpuşile îmbrăcate în rochiţe frumos colorate.
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta candorii şi a inocenţei. Jocurile sunt elementele caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec şi mie personal mi-a oferit şansa prin care am putut descoperi lumea şi totodată minunatele lucruri ce copilăria le poate oferi.
Şi acum îmi aduc aminte ce vacanţe frumoase aveam când eram un copilaş. Iarna, în timp ce fulgii cădeau din cer ca făina la cernut iar pe pământ plapuma albă îşi făcuse loc, eu şi prietenii mei ne dădeam cu sania, ne băteam cu bulgari, făceam oameni de zăpadă şi organizam diferite concursuri şi jocuri care mai de care mai distractive.
Vara, când mingea de aur de pe cerul de un albastru scos parcă din acuarela orelor noastre de desen încălzea cu baghetle ei magice natura, mergeam cu amcii mei la scăldat, la “furat’’ de cireşe de la vecini, jucam prinsa, şotron şi multe altele. Jocurile se ţineau lanţ aşa că nu aveam cum să ne plictisim.
Acum colbul de pe cărţile cu zîne şi Feţi-Frumoşi se îngroaşă în timp ce oceanul imens al adevărului stă nestingherit înaintea mea.
Îmi privesc jucăriile de pluş ce păstează secrete pe care le spusesem odinioară, pe când eram micuţă şi mai făceam câte o boacănă. Mai mult decât un castel plin cu poveşti fantastice aproape incredibile, podul casei în care mă aflu îmi stârneşte curiozitatea de a căuta tot mai adânc printre lucrurile învechite, ce odată îmi ţineau companie şi erau poate, prietenii mei cei mai buni.
Nu vreau să mă opresc de data aceasta decât asupra copilăriei. Pentru mine şi pentru ceilalţi este perioada aceea magică despre care chiar dacă nu ne amintim prea multe, poate doar din poveştile părinţilor, o păstram în suflet şi ne gândim mereu cu plăcere la ea.
Aş vrea să rămân mereu copil! Să alerg desculţă, să construiesc castele de nisip, să fiu alintată, să îmi pun flori la ureche, într-un cuvânt să mă joc. Dar legea firii este ca toţi copiii să devină adulţi, dar unii se plictisesc de copilărie şi se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii.
Copilăria şi jocurile ei sunt considerate singurul paradis pierdut!
...de Andrada Sahlean
Copilărie
Dicţionarul explicativ al limbii române ne defineşte copilăria ca fiind o perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă. Copilăria este perioada cea mai pură din viaţa unui om şi în acelaşi timp poate o perioadă plină de mistere. De aceea mulţi oameni de seamă şi-au dat cu părerea despre ea spunând :
„Copilăria este inima tuturor varstelor” – Lucian Blaga
„Copilăria, singurul paradis pierdut” – Valeriu Butulescu
„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, iesind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare” – Eugen Ionescu
Ce înseamnă copilăria în concepţia mea? Ce înseamnă să fii copil? Este o întrebare des întâlnită care nu-şi găseşte răspunsul. Această perioadă magică, unică, prin care trece fiecare om de-a lungul vieţii sale, ne introduce parcă intr-o altă lume, o lume a jocului. Într-un anumit fel, copilăria se confundă cu jocul. Fiecare dintre noi iubim jocul, indiferent dacă suntem copii sau adulţi. Chiar dacă îmbătrânim, ludicul va rămâne mereu în noi, în inimile noastre, fiind stârnit ori de câte ori îi vedem pe cei mici bucurându-se de joc. Ei imaginează lumi nemaivăzute, ca şi jocul de păpuşi, în care acestea prind viată, comportându-se ca nişte fiinţe umane. Îmi amintesc cu drag, că şi eu, la acea vârstă fragedă, mă jucam astfel, bucurându-mă de toate întâmplările prin care trecea mica prinţesă. La fel ca şi acest joc, sunt şi multe altele, în care imaginaţia se lasă purtată de val, ajungând până la fantastic. Doar în copilărie ne putem întâlni cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fii vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume doar cu ochii minţii şi să credem cu tărie ca am fost acolo cu adevărat. Cei mari, işi regăsesc mereu inocenţa făcând doar un pas în trecut şi amintindu-şi micile lumi, marile bucurii aflate prin intermediul jocului. Ei ar da orice să redevină copii, iar noi, cei mici, avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca nişte maturi, ca personae pe deplin responsabile. Adulţii doresc de multe ori să redevină copii, să se mai joace puţin pentru a-şi aminti de lumea mirifică a copilăriei.
„ Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi? Ne-am apucat,
Doi părinţi şi doi copii,
Din cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim ...”
Pierdem jocul, care este cel mai important lucru ce ne mai poate aduce la realitate. Nu mai credem în Moş Crăciun şi sacul lui cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lume, nu mai roşim când facem năzbâtii. Ne este ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii, ne este ruşine cu noi înşine. Vrem ca totul să nu mai pară aşa de copilăresc şi vom regreta mai târziu.
Vorbind de joc şi de copilărie Lucian Blaga spunea:
„ Copilul râde:
„ Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”
Tânărul cântă:
„ Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea”
Bătrânul tace:
„ Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea” .” ( Lucian Blaga – Trei feţe )
...de Simona Boca
„Copilăria este inima tuturor varstelor” – Lucian Blaga
„Copilăria, singurul paradis pierdut” – Valeriu Butulescu
„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, iesind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare” – Eugen Ionescu
Ce înseamnă copilăria în concepţia mea? Ce înseamnă să fii copil? Este o întrebare des întâlnită care nu-şi găseşte răspunsul. Această perioadă magică, unică, prin care trece fiecare om de-a lungul vieţii sale, ne introduce parcă intr-o altă lume, o lume a jocului. Într-un anumit fel, copilăria se confundă cu jocul. Fiecare dintre noi iubim jocul, indiferent dacă suntem copii sau adulţi. Chiar dacă îmbătrânim, ludicul va rămâne mereu în noi, în inimile noastre, fiind stârnit ori de câte ori îi vedem pe cei mici bucurându-se de joc. Ei imaginează lumi nemaivăzute, ca şi jocul de păpuşi, în care acestea prind viată, comportându-se ca nişte fiinţe umane. Îmi amintesc cu drag, că şi eu, la acea vârstă fragedă, mă jucam astfel, bucurându-mă de toate întâmplările prin care trecea mica prinţesă. La fel ca şi acest joc, sunt şi multe altele, în care imaginaţia se lasă purtată de val, ajungând până la fantastic. Doar în copilărie ne putem întâlni cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fii vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume doar cu ochii minţii şi să credem cu tărie ca am fost acolo cu adevărat. Cei mari, işi regăsesc mereu inocenţa făcând doar un pas în trecut şi amintindu-şi micile lumi, marile bucurii aflate prin intermediul jocului. Ei ar da orice să redevină copii, iar noi, cei mici, avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca nişte maturi, ca personae pe deplin responsabile. Adulţii doresc de multe ori să redevină copii, să se mai joace puţin pentru a-şi aminti de lumea mirifică a copilăriei.
„ Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi? Ne-am apucat,
Doi părinţi şi doi copii,
Din cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim ...”
Pierdem jocul, care este cel mai important lucru ce ne mai poate aduce la realitate. Nu mai credem în Moş Crăciun şi sacul lui cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lume, nu mai roşim când facem năzbâtii. Ne este ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii, ne este ruşine cu noi înşine. Vrem ca totul să nu mai pară aşa de copilăresc şi vom regreta mai târziu.
Vorbind de joc şi de copilărie Lucian Blaga spunea:
„ Copilul râde:
„ Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”
Tânărul cântă:
„ Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea”
Bătrânul tace:
„ Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea” .” ( Lucian Blaga – Trei feţe )
...de Simona Boca
Jocurile copilăriei mele
Mă plimb prin oraş, privesc la ceas… Parcă aştept ceva dar, de fapt, nu aştept nimic, poate doar să treacă timpul .
Din spatele meu aud glasuri de copiii care râd, ţipă, cântă. Sunt atât de veseli! Mă îndrept într-acolo şi mă aşez pe o bancă. Îi privesc, jocurile lor îmi aduc aminte de copilăria mea…
Închid ochii şi revăd grădina bunicilor, şi pe mine alergând printre copacii înfloriţi după fluturi. Îmi amintesc cum mă jucam împreună cu prietenele mele cu păpuşile, care întotdeauna ne însoţeau. Le pieptănam, le îmbrăcam, chiar foloseam oja mamei pentru a le vopsi părul, sau unghiile. După ce păpuşile erau aranjate ca nişte prinţese, le puneam în iarbă, să doarmă, în timp ce noi găteam cele mai bune mâncăruri din frunze, iarbă şi pietricele. Apoi, luam iarăşi păpuşile, le hrăneam şi le schimbam hăinuţele, murdare de mâncarea pe care le-o serveam.
Când uitam de păpuşi, ieşeam în grădină şi culegeam flori, din care ne chinuiam să împletim coroniţe. Nu reuşeam niciodată, dar găseam pe cineva care să ne ajute să ne confecţionăm cununile de prinţese.
Seara, înainte de culcare o rugam pe mama să îmi spună aceeaşi poveste, aceea cu „imperiul jocului”, iar mama începea să povestească:
„Odată, demult, atunci când nici strămoşii strămoşilor nu erau născuţi încă, pe o planetă minunată, trăia un moş, cu barba albă lungă de-i ajungea până la genunchi. Toată viaţa sa a admirat minunata planetă. Se plimba de pe un continent pe altul: din savana Africii, unde îşi vizita prietenii lei, până la Polul Sud, unde se întâlnea cu urşii polari. Apoi vizita balenele din ocean, şi tot aşa îşi petrecea timpul de când se ştia. Toate animalele îi erau prietene, dar bătrânul se simţea singur, aşa că a creat nişte omuleţi. Îi plăceau atât de mult, încât nu se sătura să-i privească, dar într-o zi îşi spuse: « oare nu sunt prea trişti oamenii mei? Tot timpul sunt atât de serioşi…», şi aşa se gândi să-i facă mai întâi mici, iar apoi să crească. Dar, cei mici erau prea drăguţi pentru ca bătrânul să-i poată lăsa să fie serioşi. Îi veni ideea de a le crea un imperiu celor mici, dar şi celor mari. Zis şi făcut! Îi spuse „Imperiul jocului”. Era un tărâm minunat, în care, când nu strălucea soarele, cântau stelele, iarna ploua cu fluturi de argint, însă doar copiii puteau vedea toate aceste minuni. Oamenii mari erau prea ocupaţi cu treburile lor, şi nu se puteau bucura de frumuseţea acestui tărâm, de care adeseori uitau.
Ca orice imperiu, şi cel al jocului avea nevoie de un împărat. Se gândi bătrânul, şi se gândi cine ar putea conduce acel tărâm minunat cel mai bine. Încercă să pună ca împărat pe unul dintre cei mai înţelepţi savanţi ai timpului, apoi pe cel mai puternic busnissman, dar nu era bine. Ei nu mai puteau să vadă acel imperiu, deci nu-l puteau conduce, „în plus, nu ar fi corect ca o lume a copiilor să fie condusă de oameni mari”, gândi bătrânul. Apoi luă din fiecare joc al copiilor partea cea mai frumoasă, adăugă prietenie, dragoste şi înţelepciune şi creă un împărat demn să conducă tărâmul fermecat. Îl numi „Joc”, şi îl aşeză într-un castel la poarta imperiului. Ca să nu fie singur, se gândi să-i dea şi o împărăteasă. Luă inocenţă, veselie, joacă, imaginaţie şi creă să o împărăteasă pe care o numi „Copilărie”.
Imperiul acesta era atât de minunat, încât nu pot să îmi imaginez de ce, odată cu trecerea timpului copiii îl părăsesc, şi , de cele mai multe ori nu se întorc niciodată. Poate că nu ştiu că tot ceea trebuie să facă pentru a se întoarce, este doar să-l viziteze pe Împăratul Joc.”
Dintr-o dată aud ceva şi revin în lumea reală:
— Vrei să ne jucăm cu păpuşile? Era o fetiţă adorabilă, cu părul blond prind în două codiţe lungi, şi cu un zâmbet ce făcea orice rugăminte imposibil de refuzat.
— Îmi pare rău, dar nu am o păpuşă.
— Cum să nu ai o păpuşă?! De ce ? spuse ea cu îngrijorare.
— Păi…..(ce puteam spune, de ce nu aveam o păpuşă, deoarece am crescut? Nu aveam o explicaţie pe care să i-o dau…)
— Poţi să te joci cu păpuşa mea. Ne putem juca împreună.
Am acceptat zâmbind şi am început să mă joc împreună cu ea. Timpul însă s-a scurs şi trebuia să ne despărţim, dar nu înainte de a-i promite că voi veni şi mâine să ne jucăm.
Voi merge şi mâine, şi îmi voi lua şi păpuşa cu ochi albaştri şi părul colorat de carioci, pe care , nu ştiu din ce motiv, am aruncat-o în pod.
...de Georgiana Cobzuc
Din spatele meu aud glasuri de copiii care râd, ţipă, cântă. Sunt atât de veseli! Mă îndrept într-acolo şi mă aşez pe o bancă. Îi privesc, jocurile lor îmi aduc aminte de copilăria mea…
Închid ochii şi revăd grădina bunicilor, şi pe mine alergând printre copacii înfloriţi după fluturi. Îmi amintesc cum mă jucam împreună cu prietenele mele cu păpuşile, care întotdeauna ne însoţeau. Le pieptănam, le îmbrăcam, chiar foloseam oja mamei pentru a le vopsi părul, sau unghiile. După ce păpuşile erau aranjate ca nişte prinţese, le puneam în iarbă, să doarmă, în timp ce noi găteam cele mai bune mâncăruri din frunze, iarbă şi pietricele. Apoi, luam iarăşi păpuşile, le hrăneam şi le schimbam hăinuţele, murdare de mâncarea pe care le-o serveam.
Când uitam de păpuşi, ieşeam în grădină şi culegeam flori, din care ne chinuiam să împletim coroniţe. Nu reuşeam niciodată, dar găseam pe cineva care să ne ajute să ne confecţionăm cununile de prinţese.
Seara, înainte de culcare o rugam pe mama să îmi spună aceeaşi poveste, aceea cu „imperiul jocului”, iar mama începea să povestească:
„Odată, demult, atunci când nici strămoşii strămoşilor nu erau născuţi încă, pe o planetă minunată, trăia un moş, cu barba albă lungă de-i ajungea până la genunchi. Toată viaţa sa a admirat minunata planetă. Se plimba de pe un continent pe altul: din savana Africii, unde îşi vizita prietenii lei, până la Polul Sud, unde se întâlnea cu urşii polari. Apoi vizita balenele din ocean, şi tot aşa îşi petrecea timpul de când se ştia. Toate animalele îi erau prietene, dar bătrânul se simţea singur, aşa că a creat nişte omuleţi. Îi plăceau atât de mult, încât nu se sătura să-i privească, dar într-o zi îşi spuse: « oare nu sunt prea trişti oamenii mei? Tot timpul sunt atât de serioşi…», şi aşa se gândi să-i facă mai întâi mici, iar apoi să crească. Dar, cei mici erau prea drăguţi pentru ca bătrânul să-i poată lăsa să fie serioşi. Îi veni ideea de a le crea un imperiu celor mici, dar şi celor mari. Zis şi făcut! Îi spuse „Imperiul jocului”. Era un tărâm minunat, în care, când nu strălucea soarele, cântau stelele, iarna ploua cu fluturi de argint, însă doar copiii puteau vedea toate aceste minuni. Oamenii mari erau prea ocupaţi cu treburile lor, şi nu se puteau bucura de frumuseţea acestui tărâm, de care adeseori uitau.
Ca orice imperiu, şi cel al jocului avea nevoie de un împărat. Se gândi bătrânul, şi se gândi cine ar putea conduce acel tărâm minunat cel mai bine. Încercă să pună ca împărat pe unul dintre cei mai înţelepţi savanţi ai timpului, apoi pe cel mai puternic busnissman, dar nu era bine. Ei nu mai puteau să vadă acel imperiu, deci nu-l puteau conduce, „în plus, nu ar fi corect ca o lume a copiilor să fie condusă de oameni mari”, gândi bătrânul. Apoi luă din fiecare joc al copiilor partea cea mai frumoasă, adăugă prietenie, dragoste şi înţelepciune şi creă un împărat demn să conducă tărâmul fermecat. Îl numi „Joc”, şi îl aşeză într-un castel la poarta imperiului. Ca să nu fie singur, se gândi să-i dea şi o împărăteasă. Luă inocenţă, veselie, joacă, imaginaţie şi creă să o împărăteasă pe care o numi „Copilărie”.
Imperiul acesta era atât de minunat, încât nu pot să îmi imaginez de ce, odată cu trecerea timpului copiii îl părăsesc, şi , de cele mai multe ori nu se întorc niciodată. Poate că nu ştiu că tot ceea trebuie să facă pentru a se întoarce, este doar să-l viziteze pe Împăratul Joc.”
Dintr-o dată aud ceva şi revin în lumea reală:
— Vrei să ne jucăm cu păpuşile? Era o fetiţă adorabilă, cu părul blond prind în două codiţe lungi, şi cu un zâmbet ce făcea orice rugăminte imposibil de refuzat.
— Îmi pare rău, dar nu am o păpuşă.
— Cum să nu ai o păpuşă?! De ce ? spuse ea cu îngrijorare.
— Păi…..(ce puteam spune, de ce nu aveam o păpuşă, deoarece am crescut? Nu aveam o explicaţie pe care să i-o dau…)
— Poţi să te joci cu păpuşa mea. Ne putem juca împreună.
Am acceptat zâmbind şi am început să mă joc împreună cu ea. Timpul însă s-a scurs şi trebuia să ne despărţim, dar nu înainte de a-i promite că voi veni şi mâine să ne jucăm.
Voi merge şi mâine, şi îmi voi lua şi păpuşa cu ochi albaştri şi părul colorat de carioci, pe care , nu ştiu din ce motiv, am aruncat-o în pod.
...de Georgiana Cobzuc
O rămâi, copilărie...
Copilăria, un cuvânt dulce pentru fiecare dintre noi, copilăria prima pagina din cartea vieţii noastre pe care fiecare om o trăieşte .Un basm care nu are început si nici sfârşit ,care poate dura toata viaţa, asta depinzând de copilul din noi.
Nu îmi aduc aminte cum a început copilăria mea, îmi amintesc insa de bunicii mamei mele in casa cărora am crescut si de la care am auzit primele poveşti din viaţa mea. Simţeam cum mă cuprinde vraja poveştilor si plecam in lumea lor trăind fiecare cuvânt si întâmplare pe care o auzeam. Întotdeauna mi-am imaginat cã sunt o zâna sau o prinţesa şi nu doream niciodată sã fiu personajul negativ. Îmi amintesc cu nostalgie de buzunarul cu dulciuri al bunicului meu, dulciuri care nu vor mai avea niciodată gustul pe care l-au avut atunci. Trăiam totul la intensitate maxima in mijlocul păpuşilor mele si jucam mici scenete folosind cuvintele pe care le auzeam la cei mari spre distracţia tuturor. Despre copilăria mea îmi voi aminti cu plăcere toata viata ca si de cuvintele mamei mele care îmi spunea mereu sa profit cat mai mult de aceasta perioada, pentru ca este cea mai scurta si mai frumoasa din viata unui om.
La un moment dat am avut ca partener de joaca pe sora mea mai mică. Atunci îmi imaginam ca eu sunt mama, iar ea este copilul meu. Când pleca mama de acasă o imitam perfect in tot ceea ce făcea in privinţa surioarei mele. Acest lucru îmi făcea o plăcere deosebita, iar in momentul in care mama se întorcea deveneam din nou copil.
In familia noastră am fost tot timpul înconjuraţi de caţei, pisici si alte animale de care am fost învăţate sa avem grija si pe care noi le-am iubit si le iubim foarte mult. Am găsit in fiecare animal prietenul perfect de joaca. Ii plimbam pe dealurile verzi si pline de flori înmiresmate, ascunzându-ne in iarba înalta si lăsându-i sa ne găsească ,trăind bucuria regăsirii alături de ei. Iarna alergau după săniile noastre si ne încălzeau mâinile îngheţate in blăniţa lor calda.
Simt si acum mirosul gogoşilor bunicii mele in zilele friguroase de iarna când intram in casă pline de zăpada. Bunica ne certa blajin, apoi ne punea farfuria cu gogoşi pe masa, iar noi povesteam cu rândul aventurile pe care le trăisem la săniuş.
Îmi amintesc de focul care trosnea vesel in sobă desenând in întunericul camerei, pe pereţi căpcăuni si zmei care se luptau intre ei, adevărate scene de poveste plăzmuite de mintea noastră de copil. Ne ascundeam înfricoşate sub plapuma călduroasa care ne adormea imediat.
Un personaj principal al copilăriei mele a fost Moş Crăciun. Un adevărat miracol in jurul căruia ani la rând făuream povesti. Tot ceea ce făceam in timpul anului era pentru Moş Crăciun, care la sfârşit avea sa-mi compenseze cuminţenia si faptele bune. El era cel care mă urmarea in fiecare seara pe geam, iar eu eram foarte cuminte si ascultătoare numai cu gândul la sacul plin de cadouri de la sfârşitul anului. Moş Crăciun era prietenul meu căruia ii scriam an de an. Scriam liste cu tot felul de jucării care îmi treceau prin cap, acestea fiind destul de lungi. In seara de Crăciun, după ce veneam de la colindat , găseam sub bradul frumos împodobit o cutie de cadou. Dintre toate jucăriile pe care i le ceream, primeam doar o păpuşă si un răspuns de la Moşul cum ca mai sunt si alţi copii care trebuie sa primească daruri. Spre deosebire de păpuşile pe care le primeam in timpul anului aceea era speciala, deoarece era de la Moşul si întotdeauna era îmbrăcata ca prinţesele din poveştile bunicului meu.
Timpul a trecut repede la fel ca si începuturile copilăriei mele si multe lucruri s-au schimbat. Am cunoscut tristeţea atunci când bunicul meu, cel care îmi spunea povesti a plecat si nu s-a mai întors. Nu înţelegeam de ce şi cum de se putea întâmpla aşa ceva; apoi am aflat ca Moş Crăciun nu exista. Am întrebat–o indignata pe mama ce înseamnă toate acestea, iar mama mi-a răspuns ca sunt lucruri fireşti si ca eu de fapt crescusem.
Imi doresc sa fi rămas copilul care eram odată, dar timpul si viata nu îmi permit. Trebuie sa merg mai departe pe drumul vieţii. Acum am responsabilităţi si vad lucrurile altfel. Chiar si acum mă mai joc cu sora mea, dar este doar o distracţie, nu mai este lumea minunata in care am trăit cândva. Imi vin in minte versurile poetului Mihai Eminescu, din poezia O ramai…in care mă regăsesc atât de bine:
„Astăzi chiar de m-as întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”
...de Oana Nastase
Nu îmi aduc aminte cum a început copilăria mea, îmi amintesc insa de bunicii mamei mele in casa cărora am crescut si de la care am auzit primele poveşti din viaţa mea. Simţeam cum mă cuprinde vraja poveştilor si plecam in lumea lor trăind fiecare cuvânt si întâmplare pe care o auzeam. Întotdeauna mi-am imaginat cã sunt o zâna sau o prinţesa şi nu doream niciodată sã fiu personajul negativ. Îmi amintesc cu nostalgie de buzunarul cu dulciuri al bunicului meu, dulciuri care nu vor mai avea niciodată gustul pe care l-au avut atunci. Trăiam totul la intensitate maxima in mijlocul păpuşilor mele si jucam mici scenete folosind cuvintele pe care le auzeam la cei mari spre distracţia tuturor. Despre copilăria mea îmi voi aminti cu plăcere toata viata ca si de cuvintele mamei mele care îmi spunea mereu sa profit cat mai mult de aceasta perioada, pentru ca este cea mai scurta si mai frumoasa din viata unui om.
La un moment dat am avut ca partener de joaca pe sora mea mai mică. Atunci îmi imaginam ca eu sunt mama, iar ea este copilul meu. Când pleca mama de acasă o imitam perfect in tot ceea ce făcea in privinţa surioarei mele. Acest lucru îmi făcea o plăcere deosebita, iar in momentul in care mama se întorcea deveneam din nou copil.
In familia noastră am fost tot timpul înconjuraţi de caţei, pisici si alte animale de care am fost învăţate sa avem grija si pe care noi le-am iubit si le iubim foarte mult. Am găsit in fiecare animal prietenul perfect de joaca. Ii plimbam pe dealurile verzi si pline de flori înmiresmate, ascunzându-ne in iarba înalta si lăsându-i sa ne găsească ,trăind bucuria regăsirii alături de ei. Iarna alergau după săniile noastre si ne încălzeau mâinile îngheţate in blăniţa lor calda.
Simt si acum mirosul gogoşilor bunicii mele in zilele friguroase de iarna când intram in casă pline de zăpada. Bunica ne certa blajin, apoi ne punea farfuria cu gogoşi pe masa, iar noi povesteam cu rândul aventurile pe care le trăisem la săniuş.
Îmi amintesc de focul care trosnea vesel in sobă desenând in întunericul camerei, pe pereţi căpcăuni si zmei care se luptau intre ei, adevărate scene de poveste plăzmuite de mintea noastră de copil. Ne ascundeam înfricoşate sub plapuma călduroasa care ne adormea imediat.
Un personaj principal al copilăriei mele a fost Moş Crăciun. Un adevărat miracol in jurul căruia ani la rând făuream povesti. Tot ceea ce făceam in timpul anului era pentru Moş Crăciun, care la sfârşit avea sa-mi compenseze cuminţenia si faptele bune. El era cel care mă urmarea in fiecare seara pe geam, iar eu eram foarte cuminte si ascultătoare numai cu gândul la sacul plin de cadouri de la sfârşitul anului. Moş Crăciun era prietenul meu căruia ii scriam an de an. Scriam liste cu tot felul de jucării care îmi treceau prin cap, acestea fiind destul de lungi. In seara de Crăciun, după ce veneam de la colindat , găseam sub bradul frumos împodobit o cutie de cadou. Dintre toate jucăriile pe care i le ceream, primeam doar o păpuşă si un răspuns de la Moşul cum ca mai sunt si alţi copii care trebuie sa primească daruri. Spre deosebire de păpuşile pe care le primeam in timpul anului aceea era speciala, deoarece era de la Moşul si întotdeauna era îmbrăcata ca prinţesele din poveştile bunicului meu.
Timpul a trecut repede la fel ca si începuturile copilăriei mele si multe lucruri s-au schimbat. Am cunoscut tristeţea atunci când bunicul meu, cel care îmi spunea povesti a plecat si nu s-a mai întors. Nu înţelegeam de ce şi cum de se putea întâmpla aşa ceva; apoi am aflat ca Moş Crăciun nu exista. Am întrebat–o indignata pe mama ce înseamnă toate acestea, iar mama mi-a răspuns ca sunt lucruri fireşti si ca eu de fapt crescusem.
Imi doresc sa fi rămas copilul care eram odată, dar timpul si viata nu îmi permit. Trebuie sa merg mai departe pe drumul vieţii. Acum am responsabilităţi si vad lucrurile altfel. Chiar si acum mă mai joc cu sora mea, dar este doar o distracţie, nu mai este lumea minunata in care am trăit cândva. Imi vin in minte versurile poetului Mihai Eminescu, din poezia O ramai…in care mă regăsesc atât de bine:
„Astăzi chiar de m-as întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”
...de Oana Nastase
Bat la uşa odăii sufletului meu
Copilăria…acelaşi basm care îmi răsună în minte de vreo câţiva ani, de când pot spune că sunt adolescentă. Am învăţat-o aşa de bine încât nimeni şi nimic nu m-ar putea face să o uit şi poate dacă mâine aşi pierde tot mi-ar rămâne ea acolo, veşnic.
Îmi amintesc şi acum de parcă ar fi fost ieri de sătucul bunicilor mei, de serile târzii pline de vrajă petrecute în leagănul din grădină, în adierea vântului şi în parfumul florilor de măr, ascultându-l pe bunicul meu. Îmi spunea poveşti şi cateodată îmi povestea din copilăria lui, despre jocuri şi năzbâtii, despre familie şi prieteni, despre el, copil. Nu o uitase nici dânsul cu toate că trecuseră anii.
Aşa îl ascultam cum îşi depăna amintirile şi în iernile geroase când mă tolăneam în patul de lângă sobă. Atunci credeam şi în Moş Crăciun şi îl aşteptam cu nerăbdare, atunci credeam şi-n zâne, şi-n vrăjitoare, şi-n personaje de desene animate…aveam o lume a mea fără griji, probleme şi alte greutaţi.
Tot timpul mă jucam cu păpuşile şi preferata mea era Toto. Nu era cea mai frumoasă păpuşă, nu avea nici rochiţe fastuase, dar eu iubeam păpuşa cu ochii mari şi negrii, pistrui şi bluziţa albă cu numele ei inscripţionat pe ea. Nici azi nu ştiu de ce o îndrăgeam atât, însă cateodată mi se face dor de ea şi de mine când mă jucam cu dânsa. Atunci bat la uşa odăii sufletului meu şi o gasesc mereu acolo, căci am purtat-o cu mine.
Mă jucam cu ceilalţi copii “Flori, fete sau baieţi”, “Telefonul fără fir”, “Omul negru”, “Fazan”, săream deseori “Şotron” sau “Coarda” în mii de feluri şi desenam cu cretă toate peticele de asfalt ce îmi apăreau în cale. Mă jucam “Macao”, “Război”, “Popa prostu`” cu cărţile ce le-am primit cadou de la vecina şi încercam împreună cu verişoara mea să rezolvăm “misterul” unui cub rubik.
Nu mă prea încântau jocurile precum “Ţară, ţară vrem ostaşi”, “Leapşa”, “Raţele şi vânătorii”, “De-a v-aţi ascunselea” şi adevărul este că mai tot timpul pierdeam.
Iubeam să alerg prin ploaie, să ascult poveştile bunicului, să stau ore în şir în faţa unei foi de hârtie şi să-mi creionez lumea.
Tu m-ai învăţat că pot plânge şi râde în aceeaşi zi, că mă pot supăra şi ierta după câteva minute, că parinţii mei sunt cei mai importanţi oameni din lume…
Iată că încă mă mai gândesc. De ce la tine? De ce la jocuri? Pentru că tu eşti cea mai importantă etapă din viaţa unui om. Aşadar, copilărie de asta te ţin strâns de mână…nu te voi lăsa să pleci niciodată!
...de Alina Jitari
Îmi amintesc şi acum de parcă ar fi fost ieri de sătucul bunicilor mei, de serile târzii pline de vrajă petrecute în leagănul din grădină, în adierea vântului şi în parfumul florilor de măr, ascultându-l pe bunicul meu. Îmi spunea poveşti şi cateodată îmi povestea din copilăria lui, despre jocuri şi năzbâtii, despre familie şi prieteni, despre el, copil. Nu o uitase nici dânsul cu toate că trecuseră anii.
Aşa îl ascultam cum îşi depăna amintirile şi în iernile geroase când mă tolăneam în patul de lângă sobă. Atunci credeam şi în Moş Crăciun şi îl aşteptam cu nerăbdare, atunci credeam şi-n zâne, şi-n vrăjitoare, şi-n personaje de desene animate…aveam o lume a mea fără griji, probleme şi alte greutaţi.
Tot timpul mă jucam cu păpuşile şi preferata mea era Toto. Nu era cea mai frumoasă păpuşă, nu avea nici rochiţe fastuase, dar eu iubeam păpuşa cu ochii mari şi negrii, pistrui şi bluziţa albă cu numele ei inscripţionat pe ea. Nici azi nu ştiu de ce o îndrăgeam atât, însă cateodată mi se face dor de ea şi de mine când mă jucam cu dânsa. Atunci bat la uşa odăii sufletului meu şi o gasesc mereu acolo, căci am purtat-o cu mine.
Mă jucam cu ceilalţi copii “Flori, fete sau baieţi”, “Telefonul fără fir”, “Omul negru”, “Fazan”, săream deseori “Şotron” sau “Coarda” în mii de feluri şi desenam cu cretă toate peticele de asfalt ce îmi apăreau în cale. Mă jucam “Macao”, “Război”, “Popa prostu`” cu cărţile ce le-am primit cadou de la vecina şi încercam împreună cu verişoara mea să rezolvăm “misterul” unui cub rubik.
Nu mă prea încântau jocurile precum “Ţară, ţară vrem ostaşi”, “Leapşa”, “Raţele şi vânătorii”, “De-a v-aţi ascunselea” şi adevărul este că mai tot timpul pierdeam.
Iubeam să alerg prin ploaie, să ascult poveştile bunicului, să stau ore în şir în faţa unei foi de hârtie şi să-mi creionez lumea.
Tu m-ai învăţat că pot plânge şi râde în aceeaşi zi, că mă pot supăra şi ierta după câteva minute, că parinţii mei sunt cei mai importanţi oameni din lume…
Iată că încă mă mai gândesc. De ce la tine? De ce la jocuri? Pentru că tu eşti cea mai importantă etapă din viaţa unui om. Aşadar, copilărie de asta te ţin strâns de mână…nu te voi lăsa să pleci niciodată!
...de Alina Jitari
"Copilul din mine nu moare niciodată!"
"Trec zile,trec ca umbre de vara,vremurile usoare,fug si nici o poarta a le opri nu poate!"
"O lume minunata in care ve-ti gasi numai copii.O lume cu mult soare si plina de jucarii pentru copii."-sunt versurile unei melodii ce in cateva cuvinte cuprind toata "definitia" copilariei.
O lume ce m-a asteptat de cand am venit pe acest pamant si care se indeparteaza tot mai mult.Acum am trecut pragul celui mai frumos,mai proaspat,mai luminos,mai dulce taram numit adolescenta.Cu mintea involburata de amintiri,privesc trecutul si imi amintesc totul,ca si cum s-ar fi intamplat ieri.Atunci cand vantul imi descalcea parul,cand soarele ma mangaia cu razele sale,cand curcubeul imi era cununa in par...Cu ochii inundati de lacrimi mi-aduc aminte de papusile agere de portelan ce le ingrijeam cu atata dragoste.Acum totul s-a risipit,iar ele ma asteapta neincetat intr-un cufar vechi dintr-un colt al amintirilor,din debaraua casei,printre carti prafuite si jucarii carpite de bunica,atunci cand se destramau.Acum hainutele ce le coseam cu atata entuziasm sunt pierdute printre panze de paianjen.Parul le este incalcit,iar rochitele prafuite si rupte asteapta pe cineva sa le scoata din intunericul acela.Acum,o adiere calda de vant strapunsa de razele orbitoare ale soarelui imi mangaie urechea cu soaptele bunicii atunci cand povestea "Capra cu trei iezi".Nu pot uita sortul carpit de care ne agatam tot timpul,rugandu-ne sa ne-o mai citeasca odata si mainile sale muncite si batrane ce ne alintau si ne binecuvantau de fiecare data si cu care ne curata miezii proaspeti de nuca...Imi gadila urechea o voce inceata ce se aseamana cu glasul gros al bunicului ce se inabusea in mustata carunta.Ochii lui verzi ca strugurii,ce erau ascunsi dupa sprancene impletite ma urmaresc tot timpul.Viu este coltul din curte unde tot timpul construiam castele din nisip ratacite printre lopatele si tot felul de forme colorate si eram dezamagita atunci cand catelul si pisica le daramau,cazand ca ruinele cetatilor de pe timpul razboaielor,asa cum ne povestea bunicul.Copilaria mea a recapatat un nou sens cand am primit cadou de la bunici o chitara,iar orele de joaca au fost transformate in ore de meditatie,uitand incet,incet de jucarii.
Acum,desi mai sunt pe jumatate copil,copilaria intreaga mi-o petrec in trecut neuitand prima zi de gradinita cand aveam inima cat un purice si primul cantec alaturi de chitara mea.Stau si ma gandesc,cum va fi atunci cand viata ma va rasplati cu un copil?Ce o sa fac?O sa-i povestesc si lui toate aceste lucruri sau il voi privi si il voi compara cu mine?Acum nu stiu ce o sa fac,dar as vrea sa aiba parte de o copilarie de neuitat asa cum a fost a mea.Doar ca un lucru il voi stii mereu:"copilul din mine nu moare niciodata!".
...de Gabriela Mihalea
"O lume minunata in care ve-ti gasi numai copii.O lume cu mult soare si plina de jucarii pentru copii."-sunt versurile unei melodii ce in cateva cuvinte cuprind toata "definitia" copilariei.
O lume ce m-a asteptat de cand am venit pe acest pamant si care se indeparteaza tot mai mult.Acum am trecut pragul celui mai frumos,mai proaspat,mai luminos,mai dulce taram numit adolescenta.Cu mintea involburata de amintiri,privesc trecutul si imi amintesc totul,ca si cum s-ar fi intamplat ieri.Atunci cand vantul imi descalcea parul,cand soarele ma mangaia cu razele sale,cand curcubeul imi era cununa in par...Cu ochii inundati de lacrimi mi-aduc aminte de papusile agere de portelan ce le ingrijeam cu atata dragoste.Acum totul s-a risipit,iar ele ma asteapta neincetat intr-un cufar vechi dintr-un colt al amintirilor,din debaraua casei,printre carti prafuite si jucarii carpite de bunica,atunci cand se destramau.Acum hainutele ce le coseam cu atata entuziasm sunt pierdute printre panze de paianjen.Parul le este incalcit,iar rochitele prafuite si rupte asteapta pe cineva sa le scoata din intunericul acela.Acum,o adiere calda de vant strapunsa de razele orbitoare ale soarelui imi mangaie urechea cu soaptele bunicii atunci cand povestea "Capra cu trei iezi".Nu pot uita sortul carpit de care ne agatam tot timpul,rugandu-ne sa ne-o mai citeasca odata si mainile sale muncite si batrane ce ne alintau si ne binecuvantau de fiecare data si cu care ne curata miezii proaspeti de nuca...Imi gadila urechea o voce inceata ce se aseamana cu glasul gros al bunicului ce se inabusea in mustata carunta.Ochii lui verzi ca strugurii,ce erau ascunsi dupa sprancene impletite ma urmaresc tot timpul.Viu este coltul din curte unde tot timpul construiam castele din nisip ratacite printre lopatele si tot felul de forme colorate si eram dezamagita atunci cand catelul si pisica le daramau,cazand ca ruinele cetatilor de pe timpul razboaielor,asa cum ne povestea bunicul.Copilaria mea a recapatat un nou sens cand am primit cadou de la bunici o chitara,iar orele de joaca au fost transformate in ore de meditatie,uitand incet,incet de jucarii.
Acum,desi mai sunt pe jumatate copil,copilaria intreaga mi-o petrec in trecut neuitand prima zi de gradinita cand aveam inima cat un purice si primul cantec alaturi de chitara mea.Stau si ma gandesc,cum va fi atunci cand viata ma va rasplati cu un copil?Ce o sa fac?O sa-i povestesc si lui toate aceste lucruri sau il voi privi si il voi compara cu mine?Acum nu stiu ce o sa fac,dar as vrea sa aiba parte de o copilarie de neuitat asa cum a fost a mea.Doar ca un lucru il voi stii mereu:"copilul din mine nu moare niciodata!".
...de Gabriela Mihalea
Lecţia de viaţă
Trec de pe potecă pe bulevardul vieţii şi o văd. O fetiţă. E mică şi îmbrăcată ponosit. Avea o mânuţa murdară întinsă spre străinii care treceau ca şi mine, căutându-şi viaţa sau fugind de ea. Pe faţa ei prăfuită, bătută de soare se văd urme de lacrimi. Scotocesc prin buzunar – o pietricică, un bilet de la colega de bancă şi câteva monede. Îi pun monedele în palmă şi vreau să plec mai departe. Dar m-a prins de haină. M-am intors, oarecum surprinsă. Mi-a zâmbit.
-Mulţumesc.
Chipul ei era înduioşător în razele binefăcătoare ale soarelui. M-am oprit şi m-am uitat în ochii ei. M-am aplecat sa o privesc mai bine. Întrebarea mi-a venit pur si simplu în minte :
-Ce iţi doreşti cel mai mult, în momentul ăsta?
Şi mi-a răspuns simplu :
-Un ursuleţ.
I-am luat mâna aspră şi am intrat într-un magazin. Se uita cu ochii mari la ursuleţ şi nu ştia daca să il ia, dacă poate. Era fericită. Am văzut asta. Copii nu se ascund. Nu mint. Sunt fericiţi din lucruri simple. Sunt fericiţi. Ne dau o lecţie. O lecţie de viaţă…
Eu îmi doresc mereu lucruri absurde, pe care nici nu sunt sigură că mi le doresc. Fantasme de dorinţe. De vise. Nu ştiu ce-mi doresc. Idealurile mele sunt acolo, le văd. Dar au o formă confuză.Nu sunt palpabile. Înca nu le pot da nume. Cred că îmi doresc deocamdată doar să-mi simt visele. Zbaterea, visul, năzuinţa, dorul, fac serpentine pe timpul vieţii mele. Aşa facem toată viaţa, fie ea şi atât de măruntă în eternitate. Căutam. Ne rotim haotic într-un univers plin de cioburi.
Nu mă mai înţeleg. Sunt confuză. Mă simt ameţită. Supradoza de tristeţe mă apasă. Adorm doar pe partea dreaptă ca să nu strivesc ce-a mai rămas din inimă.Vreau sa am aripi dar nu ca să zbor.
M-am săturat şi să mai caut aşa în neştire. Mi-e sila să mai sper. Speranţa oarbă demoralizează. Mă doare tot. Inima mi se frânge în mii de cioburi de piatră până ajunge nisip.Şi nisipul se pierde în neantul uitării.Mi-e frică. Nu ştiu ce vreau. Mă uit letargică la viaţa mea. O privesc de dincolo de oglindă.
Urc în tren şi privesc înapoi spre fiinţa mea care aleargă în sens opus. O las să alerge. Fug şi eu de ea. Tot împrăştii praful din drum, şi merg mai departe. Mă duce trenul…spre ideal, spre vis, spre împlinire. Orice ar însemna asta, mă las purtată…
...de Irina Popescu.
-Mulţumesc.
Chipul ei era înduioşător în razele binefăcătoare ale soarelui. M-am oprit şi m-am uitat în ochii ei. M-am aplecat sa o privesc mai bine. Întrebarea mi-a venit pur si simplu în minte :
-Ce iţi doreşti cel mai mult, în momentul ăsta?
Şi mi-a răspuns simplu :
-Un ursuleţ.
I-am luat mâna aspră şi am intrat într-un magazin. Se uita cu ochii mari la ursuleţ şi nu ştia daca să il ia, dacă poate. Era fericită. Am văzut asta. Copii nu se ascund. Nu mint. Sunt fericiţi din lucruri simple. Sunt fericiţi. Ne dau o lecţie. O lecţie de viaţă…
Eu îmi doresc mereu lucruri absurde, pe care nici nu sunt sigură că mi le doresc. Fantasme de dorinţe. De vise. Nu ştiu ce-mi doresc. Idealurile mele sunt acolo, le văd. Dar au o formă confuză.Nu sunt palpabile. Înca nu le pot da nume. Cred că îmi doresc deocamdată doar să-mi simt visele. Zbaterea, visul, năzuinţa, dorul, fac serpentine pe timpul vieţii mele. Aşa facem toată viaţa, fie ea şi atât de măruntă în eternitate. Căutam. Ne rotim haotic într-un univers plin de cioburi.
Nu mă mai înţeleg. Sunt confuză. Mă simt ameţită. Supradoza de tristeţe mă apasă. Adorm doar pe partea dreaptă ca să nu strivesc ce-a mai rămas din inimă.Vreau sa am aripi dar nu ca să zbor.
M-am săturat şi să mai caut aşa în neştire. Mi-e sila să mai sper. Speranţa oarbă demoralizează. Mă doare tot. Inima mi se frânge în mii de cioburi de piatră până ajunge nisip.Şi nisipul se pierde în neantul uitării.Mi-e frică. Nu ştiu ce vreau. Mă uit letargică la viaţa mea. O privesc de dincolo de oglindă.
Urc în tren şi privesc înapoi spre fiinţa mea care aleargă în sens opus. O las să alerge. Fug şi eu de ea. Tot împrăştii praful din drum, şi merg mai departe. Mă duce trenul…spre ideal, spre vis, spre împlinire. Orice ar însemna asta, mă las purtată…
...de Irina Popescu.
Poveste cu jucării
Bucureşti. 1880. Piaţa Universităţii este asaltată de oameni stupefiaţi de fenomenul ce avea să aducă fie un nou început, fie apocalipsa : eclipsa totală de soare.
În miezul zilei, soarele avea să se întunece, lăsând negrul să domnească peste emisfera nordică. Negustori, ofiţeri, servitori, copii, chiar şi persoane din înalta societate, aşteptau « minunea » ce avea să le schimbe viaţa.
într-o fracţiune de secundă se aşterne întunericul peste piaţa. Speriaţi, caii au început să necheze, să se smulgă din hamuri şi să alerge către nicăieri, mâncând pământul. Oamenii, la fel de panicaţi, aleargă care încotro. Calcă, sparg, rup, ţipă. Haosul se instalează peste târg.
Ghinionul a făcut ca în mulţimea aceea să se afle şi Julia, o fetiţă mică, orfană de tată, care s-a pierdut de mama ei în debandada provocată de eclipsă. Ghinion deoarece lumea disperată a împins-o, a îmbrâncit-o, a bruscat-o, aceasta pierdându-se de mama . Micuţa Julia a căzut şi s-a lovit de bordura pavajului aglomerat. A căzut sub vitrina spartă de cai a unui magazin de jucării. La ce foloseau în tot haosul acela ? Lumea era prea disperată să găsească salvare.
Julia căzu într-un somn adânc. Deodată, haosul se prefăcu în ordine, zgomotul şi ţipetele în linişte…
Se aud voci subţiri, piţigăiate, ca in basme.
- Cce a ppăţit.. ?
- Oh ! vai…
Julia deschide ochii. Deasupra ei vegheau fiinţe mici, parcă de jucărie. Un ursuleţ, un arici, o zebră şi două păpuşi cu ochii verzi.
Vrea să se ridice. Nu poate. Nici măcar o vorbă nu poate scoate.
- S-a lovit…
- Daa… ss-a llovit !Daaa…
- Sărăcuţa!...
Cu mânuţele lor minuscule, jucăriile vindecă rănile Juliei provocate de lovitură. Ca prin magie, jucăriile lipesc rănile şi înlătură orice durere…
În cruda realitate, o mamă disperată îşi caută fetiţa pierdută în timpul eclipsei. Străduţe înfundate, magazine… Gânduri teribile îi treceau prin minte :,,dacă a murit?!”, ,, dacă mi-a furat-o cineva ? ”.
Rugăciunea către Ceruri îi alină suferinţa. Mama îşi regăseşte fetiţa rătăcită, printre cioburile vitrinei de sticlă a unui magazin de jucării. Julia, în genunchi, se juca cu un ursuleţ, un arici, o zebră şi două păpuşi cu ochii verzi. Mama, cu lacrimi în ochi, îşi sărută copila, verificând dacă este teafară. Julia este intactă. Strângând-o la piept, mama a jurat că n-o să-i mai dea drumul niciodata…
...de Irina Popescu
În miezul zilei, soarele avea să se întunece, lăsând negrul să domnească peste emisfera nordică. Negustori, ofiţeri, servitori, copii, chiar şi persoane din înalta societate, aşteptau « minunea » ce avea să le schimbe viaţa.
într-o fracţiune de secundă se aşterne întunericul peste piaţa. Speriaţi, caii au început să necheze, să se smulgă din hamuri şi să alerge către nicăieri, mâncând pământul. Oamenii, la fel de panicaţi, aleargă care încotro. Calcă, sparg, rup, ţipă. Haosul se instalează peste târg.
Ghinionul a făcut ca în mulţimea aceea să se afle şi Julia, o fetiţă mică, orfană de tată, care s-a pierdut de mama ei în debandada provocată de eclipsă. Ghinion deoarece lumea disperată a împins-o, a îmbrâncit-o, a bruscat-o, aceasta pierdându-se de mama . Micuţa Julia a căzut şi s-a lovit de bordura pavajului aglomerat. A căzut sub vitrina spartă de cai a unui magazin de jucării. La ce foloseau în tot haosul acela ? Lumea era prea disperată să găsească salvare.
Julia căzu într-un somn adânc. Deodată, haosul se prefăcu în ordine, zgomotul şi ţipetele în linişte…
Se aud voci subţiri, piţigăiate, ca in basme.
- Cce a ppăţit.. ?
- Oh ! vai…
Julia deschide ochii. Deasupra ei vegheau fiinţe mici, parcă de jucărie. Un ursuleţ, un arici, o zebră şi două păpuşi cu ochii verzi.
Vrea să se ridice. Nu poate. Nici măcar o vorbă nu poate scoate.
- S-a lovit…
- Daa… ss-a llovit !Daaa…
- Sărăcuţa!...
Cu mânuţele lor minuscule, jucăriile vindecă rănile Juliei provocate de lovitură. Ca prin magie, jucăriile lipesc rănile şi înlătură orice durere…
În cruda realitate, o mamă disperată îşi caută fetiţa pierdută în timpul eclipsei. Străduţe înfundate, magazine… Gânduri teribile îi treceau prin minte :,,dacă a murit?!”, ,, dacă mi-a furat-o cineva ? ”.
Rugăciunea către Ceruri îi alină suferinţa. Mama îşi regăseşte fetiţa rătăcită, printre cioburile vitrinei de sticlă a unui magazin de jucării. Julia, în genunchi, se juca cu un ursuleţ, un arici, o zebră şi două păpuşi cu ochii verzi. Mama, cu lacrimi în ochi, îşi sărută copila, verificând dacă este teafară. Julia este intactă. Strângând-o la piept, mama a jurat că n-o să-i mai dea drumul niciodata…
...de Irina Popescu
Jocurile copilăriei mele
Foi arămii se aşează pe suflet. Septembrie melancolic presară amintiri. Copil, joc, inocenţă.
Tropotul ploii îmbie la amintiri. Odată, o fetiţă cu ochi albaştrii număra picături ploaie pe geamul de la podul casei.
Stafii dansează printre cufere vechi. Păpuşa cu ochi albaştrii râde de pe o cutie cu jucării. Obişnuiam să mă joc ‚,de-a mama”, urmând exemplul dat de măicuţa mea, cu frăţiorul meu nou-născut. Sunetul acela, ,,mama!”, scos de păpuşă, parcă sună în gol. O duceam chiar şi la groapa cu nisip. Mă ,,ajuta” să fac ,,mâncare”, chiar dacă asta era uneori doar nisip cu frunze şi petale de flori sau lobodă cu leuştean - verdeaţă ruptă din grădina bunicii. Când nu mai avea ce pune în ciorbă, ştia cine-i vinovatul...
Vorbeam cu florile, bandajând rupturile şi curăţandu-le frunzele moarte. ,,Stăpâna grădinii” mă numeam.
Mingea e tot acolo, unde am lăsat-o. Lângă horn. Dar uite! S-a spart. Câte jocuri a suportat! ,,mănânci – mănânci”, ,,fazan”... Dar si câte căzături a provocat!
Praf de amintiri stârnesc în jurul meu, dorind să-mi regăsesc copilăria.
Caiete.Caiete şi foi mâzgâlite.Vrând să ajung ,,mare” ca tata, stăteam adesea-n juru-i, imitându-l întru totul. Mă jucam de-a ,,magazinul”, marcând bastonaşe pe hârtiuţe şi vânzând toată marfa din ,,galantar”, chiar dacă asta era doar o floare furată, o prună, o piatră...
Şcoala îmi era tot joacă. Pe aceeaşi bancă din faţa casei, mă jucam ,,de-a învătătoarea” dând teme: cârligaşe, bastonaşe, un măr + o pară = o gutuie...
Thomas parcă mă strigă de sub o gramadă de haine prăfuite. Era adesea pacientul meu când vroiam să mă joc ,,de-a doctorul” . Cu o seringă de jucărie primită de la Iepuraş si cu o batistă udă alinam durerea ursuleţului.
Vânt cu ploaie deschide geamul unde odată îi număram picăturile.Mă sperie. Răstorn cutia cu jucării. Ce de lucruri! Răţuşca Duffy cu care jucam ,,cald şi rece’’, puzzle-uri, cărţi de colorat cu zâne, cuburi cu cifre de la Moş Crăciun, păpuşi si păpuşi.
Iarna aducea odată cu neaua ei pufoasă alte jocuri : ,,furnicuţe – furnicuţe’’, ,,cremene’’, ,,statui’’. Chiar şi măturatul zăpezii se solda cu multă bulgăreală, cu mult joc. Zilele cu pedepse treceau cumplit de greu. Cu lacrimi de crocodil, priveam de la geam curtea pustie...
Ploaia mi-a găsit-o.Mi-a găsit-o pe Irinuţa, pe fetiţa dolofană cu ochi albaştrii, jucăuşă şi năzdrăvană.
Era frumos odată... Am schimbat jocurile cu filmele, repetiţiile cu trupa, ieşirile cu prietenii, chat sau Internet. Septembrie îmi aduce dor, dor de copil. Dor să mă joc o zi intreagă, să cad, să mă lovesc în genunchi şi să mă ridic, să continui jocul...
... de Irina Popescu.
Tropotul ploii îmbie la amintiri. Odată, o fetiţă cu ochi albaştrii număra picături ploaie pe geamul de la podul casei.
Stafii dansează printre cufere vechi. Păpuşa cu ochi albaştrii râde de pe o cutie cu jucării. Obişnuiam să mă joc ‚,de-a mama”, urmând exemplul dat de măicuţa mea, cu frăţiorul meu nou-născut. Sunetul acela, ,,mama!”, scos de păpuşă, parcă sună în gol. O duceam chiar şi la groapa cu nisip. Mă ,,ajuta” să fac ,,mâncare”, chiar dacă asta era uneori doar nisip cu frunze şi petale de flori sau lobodă cu leuştean - verdeaţă ruptă din grădina bunicii. Când nu mai avea ce pune în ciorbă, ştia cine-i vinovatul...
Vorbeam cu florile, bandajând rupturile şi curăţandu-le frunzele moarte. ,,Stăpâna grădinii” mă numeam.
Mingea e tot acolo, unde am lăsat-o. Lângă horn. Dar uite! S-a spart. Câte jocuri a suportat! ,,mănânci – mănânci”, ,,fazan”... Dar si câte căzături a provocat!
Praf de amintiri stârnesc în jurul meu, dorind să-mi regăsesc copilăria.
Caiete.Caiete şi foi mâzgâlite.Vrând să ajung ,,mare” ca tata, stăteam adesea-n juru-i, imitându-l întru totul. Mă jucam de-a ,,magazinul”, marcând bastonaşe pe hârtiuţe şi vânzând toată marfa din ,,galantar”, chiar dacă asta era doar o floare furată, o prună, o piatră...
Şcoala îmi era tot joacă. Pe aceeaşi bancă din faţa casei, mă jucam ,,de-a învătătoarea” dând teme: cârligaşe, bastonaşe, un măr + o pară = o gutuie...
Thomas parcă mă strigă de sub o gramadă de haine prăfuite. Era adesea pacientul meu când vroiam să mă joc ,,de-a doctorul” . Cu o seringă de jucărie primită de la Iepuraş si cu o batistă udă alinam durerea ursuleţului.
Vânt cu ploaie deschide geamul unde odată îi număram picăturile.Mă sperie. Răstorn cutia cu jucării. Ce de lucruri! Răţuşca Duffy cu care jucam ,,cald şi rece’’, puzzle-uri, cărţi de colorat cu zâne, cuburi cu cifre de la Moş Crăciun, păpuşi si păpuşi.
Iarna aducea odată cu neaua ei pufoasă alte jocuri : ,,furnicuţe – furnicuţe’’, ,,cremene’’, ,,statui’’. Chiar şi măturatul zăpezii se solda cu multă bulgăreală, cu mult joc. Zilele cu pedepse treceau cumplit de greu. Cu lacrimi de crocodil, priveam de la geam curtea pustie...
Ploaia mi-a găsit-o.Mi-a găsit-o pe Irinuţa, pe fetiţa dolofană cu ochi albaştrii, jucăuşă şi năzdrăvană.
Era frumos odată... Am schimbat jocurile cu filmele, repetiţiile cu trupa, ieşirile cu prietenii, chat sau Internet. Septembrie îmi aduce dor, dor de copil. Dor să mă joc o zi intreagă, să cad, să mă lovesc în genunchi şi să mă ridic, să continui jocul...
... de Irina Popescu.
Visând
Imensitate şi adânc amurg
Ochi de copil întreabă zâna – bună,
Oprind în gene stele care curg,
De ce răsare luna în fântână?
Alunecând încet spre ţărm de vis
Doi ochi adânci sub pleoape s-au închis.
Al cui stilou poznaş în astă seară,
Călătorind prin norii azurii
A-ntunecat tot cerul cu cerneală?
Răspunsul unde l-aş putea găsi?...
Dar, iată, dimineaţă s-a facut
Diseara visul luăm de la-nceput.
...de Aida Paşcovici
Ochi de copil întreabă zâna – bună,
Oprind în gene stele care curg,
De ce răsare luna în fântână?
Alunecând încet spre ţărm de vis
Doi ochi adânci sub pleoape s-au închis.
Al cui stilou poznaş în astă seară,
Călătorind prin norii azurii
A-ntunecat tot cerul cu cerneală?
Răspunsul unde l-aş putea găsi?...
Dar, iată, dimineaţă s-a facut
Diseara visul luăm de la-nceput.
...de Aida Paşcovici
Creatie de 17 minute
Aleea e pustie. Nu-mi place toamna asta ! O bancă pe care a căzut o frunză-aramă lucitoare – scârţâie plictisită de atâta ploaie.
Poate că cineva, rău – voitor a supărat cerul si soarele lui, iar acesta plânge cât poate, de pe copaci, pe străzi, pe umbrele, până în noi.
După rugăminţi ale naturii, cerul s-a îndurat şi nu mai plânge. Ultima lui lacrimă a căzut pe catifeaua rubinie a unui trandafir. Picătura l-a făcut pe acesta să tremure şi scuturându-şi petalele a răspândit tot parfumul pe aleea care nu mai e pustie.
După ploaie, soarele surâde pletelor blonde ale fetiţei care sare o coardă de culoarea curcubeului.
Cine a spus că nu-i frumoasă toamna?
...de Aida Paşcovici
Poate că cineva, rău – voitor a supărat cerul si soarele lui, iar acesta plânge cât poate, de pe copaci, pe străzi, pe umbrele, până în noi.
După rugăminţi ale naturii, cerul s-a îndurat şi nu mai plânge. Ultima lui lacrimă a căzut pe catifeaua rubinie a unui trandafir. Picătura l-a făcut pe acesta să tremure şi scuturându-şi petalele a răspândit tot parfumul pe aleea care nu mai e pustie.
După ploaie, soarele surâde pletelor blonde ale fetiţei care sare o coardă de culoarea curcubeului.
Cine a spus că nu-i frumoasă toamna?
...de Aida Paşcovici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)