Lecţia de viaţă

Trec de pe potecă pe bulevardul vieţii şi o văd. O fetiţă. E mică şi îmbrăcată ponosit. Avea o mânuţa murdară întinsă spre străinii care treceau ca şi mine, căutându-şi viaţa sau fugind de ea. Pe faţa ei prăfuită, bătută de soare se văd urme de lacrimi. Scotocesc prin buzunar – o pietricică, un bilet de la colega de bancă şi câteva monede. Îi pun monedele în palmă şi vreau să plec mai departe. Dar m-a prins de haină. M-am intors, oarecum surprinsă. Mi-a zâmbit.
-Mulţumesc.
Chipul ei era înduioşător în razele binefăcătoare ale soarelui. M-am oprit şi m-am uitat în ochii ei. M-am aplecat sa o privesc mai bine. Întrebarea mi-a venit pur si simplu în minte :
-Ce iţi doreşti cel mai mult, în momentul ăsta?
Şi mi-a răspuns simplu :
-Un ursuleţ.
I-am luat mâna aspră şi am intrat într-un magazin. Se uita cu ochii mari la ursuleţ şi nu ştia daca să il ia, dacă poate. Era fericită. Am văzut asta. Copii nu se ascund. Nu mint. Sunt fericiţi din lucruri simple. Sunt fericiţi. Ne dau o lecţie. O lecţie de viaţă…
Eu îmi doresc mereu lucruri absurde, pe care nici nu sunt sigură că mi le doresc. Fantasme de dorinţe. De vise. Nu ştiu ce-mi doresc. Idealurile mele sunt acolo, le văd. Dar au o formă confuză.Nu sunt palpabile. Înca nu le pot da nume. Cred că îmi doresc deocamdată doar să-mi simt visele. Zbaterea, visul, năzuinţa, dorul, fac serpentine pe timpul vieţii mele. Aşa facem toată viaţa, fie ea şi atât de măruntă în eternitate. Căutam. Ne rotim haotic într-un univers plin de cioburi.
Nu mă mai înţeleg. Sunt confuză. Mă simt ameţită. Supradoza de tristeţe mă apasă. Adorm doar pe partea dreaptă ca să nu strivesc ce-a mai rămas din inimă.Vreau sa am aripi dar nu ca să zbor.
M-am săturat şi să mai caut aşa în neştire. Mi-e sila să mai sper. Speranţa oarbă demoralizează. Mă doare tot. Inima mi se frânge în mii de cioburi de piatră până ajunge nisip.Şi nisipul se pierde în neantul uitării.Mi-e frică. Nu ştiu ce vreau. Mă uit letargică la viaţa mea. O privesc de dincolo de oglindă.
Urc în tren şi privesc înapoi spre fiinţa mea care aleargă în sens opus. O las să alerge. Fug şi eu de ea. Tot împrăştii praful din drum, şi merg mai departe. Mă duce trenul…spre ideal, spre vis, spre împlinire. Orice ar însemna asta, mă las purtată…


...de Irina Popescu.