Bat la uşa odăii sufletului meu

Copilăria…acelaşi basm care îmi răsună în minte de vreo câţiva ani, de când pot spune că sunt adolescentă. Am învăţat-o aşa de bine încât nimeni şi nimic nu m-ar putea face să o uit şi poate dacă mâine aşi pierde tot mi-ar rămâne ea acolo, veşnic.
Îmi amintesc şi acum de parcă ar fi fost ieri de sătucul bunicilor mei, de serile târzii pline de vrajă petrecute în leagănul din grădină, în adierea vântului şi în parfumul florilor de măr, ascultându-l pe bunicul meu. Îmi spunea poveşti şi cateodată îmi povestea din copilăria lui, despre jocuri şi năzbâtii, despre familie şi prieteni, despre el, copil. Nu o uitase nici dânsul cu toate că trecuseră anii.
Aşa îl ascultam cum îşi depăna amintirile şi în iernile geroase când mă tolăneam în patul de lângă sobă. Atunci credeam şi în Moş Crăciun şi îl aşteptam cu nerăbdare, atunci credeam şi-n zâne, şi-n vrăjitoare, şi-n personaje de desene animate…aveam o lume a mea fără griji, probleme şi alte greutaţi.
Tot timpul mă jucam cu păpuşile şi preferata mea era Toto. Nu era cea mai frumoasă păpuşă, nu avea nici rochiţe fastuase, dar eu iubeam păpuşa cu ochii mari şi negrii, pistrui şi bluziţa albă cu numele ei inscripţionat pe ea. Nici azi nu ştiu de ce o îndrăgeam atât, însă cateodată mi se face dor de ea şi de mine când mă jucam cu dânsa. Atunci bat la uşa odăii sufletului meu şi o gasesc mereu acolo, căci am purtat-o cu mine.
Mă jucam cu ceilalţi copii “Flori, fete sau baieţi”, “Telefonul fără fir”, “Omul negru”, “Fazan”, săream deseori “Şotron” sau “Coarda” în mii de feluri şi desenam cu cretă toate peticele de asfalt ce îmi apăreau în cale. Mă jucam “Macao”, “Război”, “Popa prostu`” cu cărţile ce le-am primit cadou de la vecina şi încercam împreună cu verişoara mea să rezolvăm “misterul” unui cub rubik.
Nu mă prea încântau jocurile precum “Ţară, ţară vrem ostaşi”, “Leapşa”, “Raţele şi vânătorii”, “De-a v-aţi ascunselea” şi adevărul este că mai tot timpul pierdeam.
Iubeam să alerg prin ploaie, să ascult poveştile bunicului, să stau ore în şir în faţa unei foi de hârtie şi să-mi creionez lumea.
Tu m-ai învăţat că pot plânge şi râde în aceeaşi zi, că mă pot supăra şi ierta după câteva minute, că parinţii mei sunt cei mai importanţi oameni din lume…
Iată că încă mă mai gândesc. De ce la tine? De ce la jocuri? Pentru că tu eşti cea mai importantă etapă din viaţa unui om. Aşadar, copilărie de asta te ţin strâns de mână…nu te voi lăsa să pleci niciodată!


...de Alina Jitari